Opinie: Proiectul monetar european trebuie finalizat. La un sfert de secol de la introducerea sa, euro are nevoie de lideri vizionari care să ghideze suveranitatea europeană către următoarea fază

Înainte de introducerea monedei unice europene în ianuarie 1999, arhi­tecții săi au previzionat un viitor de stabilitate macroeconomică și creș­tere accelerată. Deși euro a rea­lizat unele dintre aceste promisiuni, moneda nu a reușit să faciliteze inte­grarea econo­mică și politică a conti­nentului, scriu într-o opinie publicată pe Project Syn­dicate Marco Buti, pre­ședinte al Robert Schuman Center din cadrul European Univer­sity Institute, și Giancarlo Corsetti, din cadrul acelu­iași centru și profesor de economie la European University Institute.

Situația poate fi pusă în mare măsură pe seama faptului că uniunea economică a Europei a fost incom­ple­tă de la bun început. În pofida progreselor semnificative, cadrele fiscal și economic ale zonei euro ră­mân subdezvoltate comparativ cu infrastructura monetară a acesteia.

Pentru a înțelege consecințele ar­hi­tecturii incomplete a zonei euro, este util ca ultimii 25 de ani să fie îm­părțiți în patru perioade distincte. Prima fază, din 1999 până în 2008, ar putea fi numită „deceniul 2%“: creș­terea economică, inflația și deficitele bugetare toate s-au învârtit în jurul acestei rate. Faza a fost caracterizată de optimism excesiv.

Însă dezechilibrele interne apă­ru­te în această perioadă urmau să frământe zona euro ani întregi. Con­vergența dobânzilor a rezultat în pre­zentări excesiv de optimiste ale finan­țelor publice ale statelor. Simultan, condițiile fiscale și monetare relaxate au redus stimulentele guvernelor europene pentru lansarea de reforme structurale și întărirea sistemelor bancare.

Convergența nominală a mascat de asemenea disparități structurale mai profunde. Drept urmare, în timp ce conturile curente ale zonei euro păreau echilibrate, dezechilibre semnificative au apărut.

Efectele negative ale crizei finan­ciare din 2008 au erodat încrederea dintre statele membre.

Până în momentul în care guvernele din zona euro au reușit să vină cu o reacție coordonată, euro părea să fie în pragul colapsului. Punctul de turnură a fost angajamentul președintelui BCE de atunci Mario Draghi de a face orice este necesar pentru salvarea euro în iulie 2012. Însă structurile economice și financiare ale zonei euro au rămas fragmentate.

Criza Covid-19 a schimbat lucrurile. Natura exogenă a șocului pandemic, dublată de lipsa unor alegeri iminente, le-au permis liderilor UE să prezinte un front comun, nestingheriți de presiunea evitării unui pericol moral. Totuși, deși această demonstrație de leadership colectiv a liniștit piețele, optimismul a fost de scurtă durată. O creștere dramatică a inflației a fost exacerbată de șocul scumpirii energiei care a urmat invadării Ucrainei de către Rusia.

Deși au colaborat pentru reducerea dependenței UE de gazele rusești, strategii UE nu au reușit să pună la punct o reacție colectivă pe măsura inițiativei NextGenerationEU. În fața creșterii deficitelor și datoriilor, cât și celui mai agresiv ciclu de înăsprire a politicii monetare din anii ’80, țările UE au pus din nou pe pauză reformele din zona euro.

Două lecții importante apar din primii 25 de ani ai euro, scriu cei doi. Mai întâi, cadrul instituțional incomplet al uniunii monetare s-a dovedit a fi costisitor și periculos. Finalizarea uniunii bancare este esențială pentru a asigura stabilitatea și a crește rolul internațional al euro.

Realizarea uniunii piețelor de capital este esențială pentru ca Europa să facă față provocărilor financiare create de tranzițiile digitală și verde. Pentru a realiza toate acestea, liderii UE trebuie să atingă un echilibru între împărțirea riscurilor și reducerea riscurilor.

În al doilea rând, finalizarea proiectului monetar este crucială pentru protejarea și dezvoltarea celei mai mari realizări a UE: piața unică. Urmărirea în prezent de către țările europene a politicilor industriale naționale subminează valorile de bază ale proiectului pieței unice. Pentru soluționarea acestei provocări, UE trebuie să formulize o politică industrială europeană coerentă.

Acum, la un sfert de secol după introducerea sa, euro are nevoie de lideri vizionari care să ghideze suveranitatea europeană către următoarea sa fază.