Opinie Mihaela Gînju: Despre expresivitate și leadership

MIHAELA GÎNJU 
(partener și director executiv al ERUDIO)

Pot să vă vorbesc despre Artele Spectacolului grație mamei mele, care s-a ocupat de educația mea artistică. La patru ani (1972) am intrat în echipa de copii a Televiziunii Române. Timp de 11 ani am jucat în filme, am cântat cu orchestra, care reunea 20-30 de instrumentiști (echivalentul unui sintetizator de astăzi), mi-am înregistrat vocea pentru documentare din seria Teleenciclopedia. Apoi mama m-a îndrumat spre balet, vioară, pian și cor. Când am crescut, am mers și singură pe drumul artelor în brigăzile artistice ale liceului și facultății, coruri, trupe de teatru sau film.

Din toată această experiență am ales să povestesc astăzi despre Expresivitate, cea care este responsabilă în propor-ție de cca 90% de impactul mesajului nostru. (Denumită în cărțile de specialitate „mesajul nonverbal și metalimbajul“, ea se traduce prin mesajul transmis de mișcarea corpului, timbrul, intonația și inflexiunile vocii, emoție.)  Și despre cum se exersează ea – până la contopirea cu noi înșine în ceea ce se cheamă Stil Personal – pe teritoriul Artelor Spectacolului.

Am remarcat că una dintre cele mai mari dificultăți în actul vorbirii în public este să te ridici în picioare și să mergi până la locul din care vei vorbi. Iar a doua este contactul cu propria voce atunci când spui: „Bună ziua, sunt…“. Ceea ce provoacă acest disconfort este faptul că ne individualizăm, că ieșim din mulțime și ne lăsăm priviți și auziți. Noi știm cine suntem ca reprezentare mentală. Dar, când ne ridicăm în picioare, ne trezim brusc cu un bagaj în plus: Corpul. Și cu sunete străine de noi, propria noastră Voce. Pe scurt, dăm nas în nas cu propria noastră materialitate.

Or, în teatru, dans sau muzică, primul lucru pe care îl descoperi este că faci cunoștință cu corpul și cu vocea ta. Cu propria mișcare, dinamică sau stil. Exercițiul scenic este, întâi de toate, o împrietenire cu tine, omul material. Și din acel moment nu mai suntem nici singuri, nici stingheri. Pentru că o parte din ceea ce suntem a ajuns să ne fie familiară.

Despre Emoție.

Eram în clasa a IV-a la vioară și aveam examenul de trimestru. În sală se aflau comisia de profesori, părinți, prieteni, public. Aveam de interpretat „Traumerei“ de Schumann, o lucrare romantică care se cânta cu emoție și expresivitate. Un trimestru întreg profesorul s-a străduit să mă învețe asta dar n-a reușit, rezultatele erau mai degrabă minimale. A venit ziua examenului, m-am urcat pe scenă și, speriată că nu voi lua examenul, am închis ochii – măcar să nu-i văd pe profesori! Am început să cânt și, cumva, sunetele pe care le auzeam din vioară au stârnit o mică emoție în sufletul meu. Am urmat-o și pe măsură ce cântam am simțit cum, treptat, mecanica mâinii, care conducea sunetele pe vioară, s-a pus în slujba unei emoții care se năștea în sufletul meu. Până la finalul interpretării îmi amintesc cum emoția luase conducerea interpretării, iar mâna și vioara răspundeau unei mișcări dictate de emoțiile mele. Când am încheiat concertul, am auzit o explozie de aplauze venită din toată sala. A fost prima mea notă de zece la vioară.

Expresivitatea este conectată la emoția noastră. Ea nu se poate învăța. Ea derivă în mod natural din ceea ce simțim. A fugi de emoție este echivalent cu a-ți anula expresivitatea. Adică a anula de fapt acel 90% din mesajul „nonverbal“.

Emoția, ca și mișcarea sau vorbirea, are nevoie de timp și exercițiu pentru a se manifesta în mod natural și confortabil pentru noi, nu doar în intimitate, dar și în public. Și, din nou, locul în care ne putem exersa în libertate emoția este Arta – teatrul, dansul sau muzica.
Am ales să vă vorbesc despre Expresivitate prin Artele Spectacolului, ca ingredient esențial în impactul nostru ca lid-eri. Fără îndoială că nu expresivitatea dă măsura Omului. Apreciem Omul după caracter, competență, valori, idealuri – ne uităm la lucrurile profunde. Dar la fel de bine știm că nu contează doar cine ești, ci și felul în care te prezinți. Și ca acest fel de a ne prezenta, dacă nu ne este confortabil – adică integrat ca un tot unitar: valori, rol, corporalitate, emoție – ne poate juca feste, uneori. Închei spunând că eu văd expresivitatea ca un mesaj de „bun venit “ adresat „celuilalt“. Pentru că lăsând să transpară expresivitatea noastră, ne lăsăm cunoscuți. Și lăsându-ne cunoscuți, adresăm o invitație directă „ce-luilalt“ de a intra în viața noastră. Expresivitatea este ca o Poartă pe care, dacă o deschidem, vor circula acele molecule invizibile care construiesc Încrederea dintre oameni.