Opinie Liria Themo: Sintagma cea bună

Deseori, când vorbim despre un subiect și alegem sintagme precum „nu pot“, „aș vrea, dar“, „dacă s-ar întâmpla (x), ar fi mai bine“ sau „trebuie să“, ne programăm, ne setăm o neputință personală, ne condiționăm propriul succes sau propria fericire de altceva sau de altcineva, ne convingem că nu avem libertatea de a acționa altfel, când, de fapt, noi trăim alegerile noastre. Prin felul cum vorbim ne creăm propria realitate. Tot ceea ce ne iese pe gură îi face pe cei din jur să ne perceapă exact atât de lipsiți de putere cum ne proiectăm noi înșine prin vorbele noastre.

Actul de cioplire continuă: prin alegerile lingvistice, tot noi ne setăm și propriul comportament, orientându-ne către eșec.

„Stop and think.“

Eleanor Roosevelt a spus odată că „nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară fără acordul meu“. Cam așa și cu neajutorarea. Trezirea conștientului ne-ar arăta dacă neputința este reală. Dar asta cere punerea în practică a unui proces, ca în Design Thinking. În sectorul afacerilor și al dezvoltării produselor există metodologia de Design Thinking, unde succesul constă în găsirea soluțiilor pentru satisfacerea unor nevoi din procesul de creație. Mai întâi sunt definite cerințele, țintele sau obiectivele. Apoi se urmăresc diverși pași, precum empatie pentru înțelegerea problemei, definiția obiectivelor, crearea ideilor, formarea prototipului și testarea.

Deseori putem extrage din știință și din lumea afacerilor procese care se pot translata și pe platforma umană; s-ar potrivi, în acest caz, resursele dedicate de a căuta soluții care ne pot îmbunătăți comunicarea umană, interpersonală, dar și intrapersonală. Când decidem să construim o frază și să o rostim, formăm realitatea în care trăim și, în funcție de modul cum o facem, deturnăm responsabilitatea. E mai ușor să spui că nu POȚI. Bineînțeles că POȚI lăsa copilul afară în fața blocului! Bineînteles că POȚI lăsa copilul să se uite la televizor toată ziua în weekend! Bineînțeles că POȚI pleca în concediu sau să alergi dimineața înainte de a pleca la muncă. ALEGEREA nu are legătura cu PUTINȚA. ALEGI să limitezi expunerea copilului la poluarea și eventualele pericole ale străzii. Nu VREI să te împrietenești cu vecinul, deoarece asta poate însemna efort, vulnerabilitate, deranj.

Lumea nu s-a schimbat atât de mult, ne mai și complacem într-o stare soră cu neputința și frate cu vulnerabilitatea. Dacă tot am vorbit de vecini: familia mea trăiește o experiență pe care multe dintre cunoștințele noastre o exprimă întocmai atunci când povestesc din nostalgia copilăriei lucruri care NU MAI POT exista în lumea noastră de astăzi, a celor care locuim la bloc. Multă lume spune că oamenii nu mai sunt cum erau, că lumea este schimbată; își înclină capul, oftează, iar privirea pleacă în alt loc, cu ochii mijiți, clar, a resemnare. Ascult cu răbdare și urmăresc cuvintele alese și metodologia prin care oamenii își explică ceea ce ei trăiesc și ceea ce ei percep și simt ca pe o realitate: că nu mai este, că nu mai poate fi, că vremurile s-au schimbat. Cohabitația, de fapt favorabilă, mă îndeamnă la conversații, impromptu, sprijinită pe tocul ușii și cu piciorul sprinten care oprește animalul Fifi, dar și cu zâmbetul la purtător, și mă ajută să observ arta comunicării umane.

O recentă conversație la hotar s-a petrecut pe tema programelor extracurriculare pentru copii, iar eu m-am străduit să nu comentez prea mult, pentru că persoana era convinsă de neputința sa în a schimba situația proprie. În acea seară am adormit comentându-mi nevoia de a rămâne înrădăcinată în realitate și de cât de important este să îți păstrezi conștiința alertă. Pac! A doua zi, călare pe destin, m-am rostogolit, fără să vreau, peste un articol care povestea despre un studiu de la Stanford și care reflecta exact experiența mea de cu o seară mai devreme, incredibil! Când alarmele se declanșează, urmează și sirena. Cercetătorii de la Stanford îmi confirmau ceea ce gândisem și asimilasem din link în link, din postare în postare, like și share, informații achiziționate pe șablonul șotronului!

Autorul și profesorul Bernie Roth de la Stanford atrăgea atenția în articol asupra alegerii cuvintelor. Un exemplu este că, în loc să spunem „vreau să merg la film, DAR trebuie să muncesc“, să spunem „vreau să merg la film ȘI trebuie să muncesc“. Diferența este că cea de-a doua construcție a frazei deschide perspectiva soluționării, dar prima creează un conflict. Într-adevăr, trebuie făcute ambele, așadar hai să văd cum pot face să împac dorința cu responsabilitatea. Tendința care ne aruncă în capcana neputinței este de a ne exprima spunând că „TREBUIE să fac“, în loc să spunem că „ALEG să fac“. Această autoconvingere se petrece în interiorul nostru și indică o lipsă de libertate, dar este oare reală? Mai rău este că o proiectăm și spre exterior.

Felul cum îți povestești povestea ție însuți contează cel mai mult. Strategiile prin care ne putem influența gândurile cer dedicație și muncă, autoanaliză și intenția de a avea un rezultat mai bun și asumarea responsabilităților pentru hotărârile pe care le luăm. Cartea profesorului de la Stanford, The Achievement Habit, stârnește discuții despre cum analizarea limbajului și experimentarea vieții cu un altfel de limbaj pot ajuta oamenii să realizeze că multe dintre probleme nu sunt atât de greu de rezolvat și că de fapt există mult mai mult control asupra vieții și obiectivelor decât când își distorsionează povestea și își construiește percepții greșite. E important să-ți accepți responsabilitatea pentru alegerile făcute. Caută în zonele de disconfort răspunsurile reale care îți vor aduce forța de a deveni mai bun și poate vei vedea că și vecinii sunt de fapt mai buni decât ți-ai închipuit (măcar câțiva dintre ei) și că șotronul încă se joacă în fața blocului sau poate după colț.