Opinie Lavinia Rașca: Și antreprenorii plâng câteodată, nu-i așa? (I)

Da, antreprenorii plâng și ei, cu sau fără lacrimi, pentru că sunt oameni. Povestea care urmează este tristă și încă fără final, deoarece ea vine în urma unei întâlniri recente.

Am revăzut un client de la centrul de consultanță pentru IMM-uri unde lucram part time, la începutul anilor ’90. Eram la un eveniment cu foarte multă lume și am văzut la o oarecare depărtare un bărbat elegant, dar ridat și foarte slab, salutându-mă de la distanță și zâmbindu-mi politicos, dar stins, fără energie. În timp ce se apropia de mine, mi l-am amintit cum a venit, cu peste douăzeci de ani în urmă, împreună cu soția lui, să-l consiliez să-și pornească o afacere.

Era plin de tinerețe și optimism, iar soția lui era o femeie interesantă și veselă, cu aer zvelt, ca și al lui. Erau ingineri și aveau doi copii mici, care râdeau alături de ei într-o poză, pe care mi-au arătat-o. Aveau o mulțime de obiective, sub formă de sume cu multe zerouri. Atâta cifră de afaceri, atâta profit, atâtea dividende, atâția bani pentru viitoarele case, viitoarele mașini, pentru școlile copiilor. Și erau puși pe treabă și pe făcut afaceri. Mai mult el. Ce afaceri? Orice, din care să iasă sumele pe care și le doreau, spunea el. Clientul meu a deschis un magazin, apoi mai multe, apoi un restaurant, apoi o firmă de construcții… și apoi am pierdut legătura.

Evident, când am început să vorbim, am dorit să aflu ce fac afacerile. Și mi-a povestit. Mi-a spus că afacerile nu-i merg rău, deși sunt într-un oarecare declin. Îi aduseseră toate bunurile despre care știam că și le dorise și multe altele, pe deasupra, la care nu se putea gândi cineva imediat după ‘90. Se zbătuse din greu ca să le obțină, cu gândul în primul rând la copii. Le dăduse mereu de toate, dar nu avusese timp și, mai târziu, nici energie pentru ei. Nu erau apropiați. Intrase în vârtejul de obligații pe care îl naște dezvoltarea afacerilor și le făcuse pe toate aproape singur. Lipsise de acasă foarte mult. Soția divorțase și luase cu ea copiii, care nu prea voiau să-l vadă. Se bucurase vreodată de ceea ce făcea? Mi-a spus că la început îl bucuraseră banii și poziția socială. Dar apoi ambițiile îi crescuseră mereu și era atât de preocupat să le satisfacă, încât nu mai avusese timp să se gândească decât la obligații. Până ce s-a îmbolnăvit grav. Acum era singur, bolnav și blazat.

Povești similare există în cărți și în studii de caz de antreprenoriat. Aș fi preferat să citez un autor cunoscut, decât să scriu despre ceea ce am întâlnit eu, din păcate, nu o dată.

Antreprenor cu mai multe afaceri, soț și tată, dar și multă nefericire. Unii ar pune o etichetă și ar spune: „A eșuat în realizarea echilibrului dintre viața profesională și viața personală“. Eu nu cred în acest concept, pe care îl consider pur teoretic. Cred mai degrabă că oamenii, iar antreprenorii poate mai mult ca alții, sunt ca niște echilibriști obligați să jongleze pe sârmă cu bile de sticlă pe care nu trebuie să le scape. Pe măsură ce apar oportunitățile și aspirațiile devin mai înalte, le cresc responsabilitățile. Crește pericolul ca echilibristul, oricât de talentat, pentru că jonglează cu tot mai multe bile, să le scape pe unele și să le spargă sau să le ciobească pe altele. Mai bine le-ar lăsa jos singur pe cele pe care le consideră mai puțin valoroase.

Știu din proprie experiență că, atunci când ești ambițios, e greu să accepți că nu le poți face pe toate deodată. Am avut și eu momente de alegeri și nu au fost ușoare (deși incomparabil mai puțin dramatice ca ale antreprenorului despre care vorbeam). Au fost câteva bile de sticlă pe care le‑am spart pentru că nu am fost atentă la timp, pe altele le-am pus singură deoparte, pentru un timp sau pentru totdeauna. Cred că fiecare dintre noi avem astfel de experiențe. Important este să ni le asumăm, să învățăm din ele și să mergem mai departe.
Trei lucruri m-au ajutat în momentele mele de răscruce: în primul rând să-mi înțeleg și să-mi urmez filosofia de viață (claritatea și autenticitatea ajută); în al doilea rând căldura celor din jur, cărora le-am putut spune ce probleme am și au fost alături de mine cu sfaturi și fapte (le sunt tuturor foarte recunoscătoare); în al treilea rând lucrul cu energia mea (fizică, mentală, emoțională, spirituală) pentru a putea fi calmă, productivă, sănătoasă și a mă bucura în fiecare zi de viață și de realizările mele.

Cum am ajuns la aceste trei lucruri? Devenind mai atentă la mine și în jur, documentându-mă, discutând, experimentând. Nu am pretenția că ceea ce am să scriu în continuare este adevărul absolut, dar funcționează la mine și la alții pe care-i cunosc sau despre care știu. Le voi prezenta pe rând.

FIilosofia de viață și interacțiunile noastre.

Intrăm în vâltoarea vieții fără să știm cu adevărat cât de mult îi prețuim fiecare latură și cum dorim ca ele să se interconecteze. Mă refer la viața personală, de familie, profesională și socială. Foarte mulți înțeleg repede cum să le armonizeze, ca pe niște roți, într-un angrenaj, alții nu. Tocmai de aceea, din fericire, situația antreprenorului din povestea de mai sus nu este nici pe departe generală. Sunt mulți antreprenori care au și succes în business, dar și o viață împlinită, din toate punctele de vedere. În plan profesional, își dau seama ce le place și ce știu să facă cel mai bine, iar restul lucrurilor le deleagă. Știu să câștige loialitatea colegilor cărora le deleagă și, pentru că petrec timp cu ei, știu în cine să aibă încredere și pentru ce. O parte din timpul câștigat datorită delegării îl folosesc ca să se dezvolte sau ca să se odihnească și să aibă grijă de sănătate, astfel devenind mai productivi. Iar o altă parte o petrec cu familia și prietenii, împreună cu care fac lucruri care îi bucură pe toți sau se implică în proiecte utile.

Perspectiva noastră asupra vieții se schimbă în ani. De aceea, este bine să avem un tablou la care aspirăm pentru prezent și pe termen scurt, pe care să fim pregătiți să-l retușăm sau să-l schimbăm din timp în timp, când e nevoie, dar și o imagine asupra a ceea ce vrem să lăsăm în urmă, a felului cum dorim să-și amintească oamenii despre noi. Cu alte cuvinte, este util să ne cunoaștem propriul set de valori, misiunea și viziunea personală, așa cum facem în companiile noastre. Astfel, ne drămuim mai bine resursele și suntem mai liniștiți, pentru că luăm mai bine și mai ușor decizii, ne simțim împliniți.

Ar mai fi încă ceva de adăugat, ceva ce mi-a spus tatăl meu o dată demult, când nu voiam să dau drumul niciuneia dintre bilele mele, deși îmi era teamă că voi fi curând în pericol să le sparg: „Ai tot timpul să faci foarte multe lucruri în viața ta și vei putea obține tot ceea ce-ți vei dori cu adevărat. Dar nu le poți face pe toate deodată, ci pe rând. Ai răbdare și fii înțeleaptă“. Această discuție, de prin 1996, mi-a revenit de curând în memoria activă, atunci când am citit cartea „Un singur lucru“, a lui Gary Keller și Jay Papasani. Ei ne invită să fim atenți la ceea ce ne dorim cu adevărat și să ne întrebăm: „Care este acel singur lucru pe care îl pot face în acest moment astfel încât, făcându-l, orice altceva să devină mai ușor de realizat sau chiar inutil?“. Într-adevăr, avem obiective în toate cele patru laturi ale vieții, chiar dacă în diferitele etape ale vieții numărul și importanța lor se schimbă. E bine să ne ocupăm de ele pe rând, pentru a le putea atinge mai repede, în mod armonios. Și să ne concentrăm, pe rând asupra câte unui singur lucru din viața noastră personală, de familie, socială și profesională. Încrederea în noi înșine, ritualurile, rezultatele pozitive observate cu recunoștință, susținerea celor din jur – toate ajută. Nu la fel se întâmplă cu multitaskingul, care era atât de lăudat odată. Citiți cartea, chiar merită.

Mă opresc aici. Voi reveni peste două săptămâni cu câteva aspecte despre energie și înțelepciune, despre relația noastră cu stresul, despre mult doritul și discutatul echilibru între viața personală și profesională.