Opinie Lavinia Rașca: Cui i-e frică de antreprenoriat?

Sunt puternic motivate să facă pasul către antreprenoriat: fie pentru că au sentimentul că nu se mai pot dezvolta profesional, fie pentru că se simt înregimentate de reguli și proceduri sau nu le mai place relația cu șefii sau atmosfera de lucru. Doresc să fie independente atunci când iau decizii. Unele și-au descoperit sau și-au redescoperit pasiuni și vor să li se dedice, ceea ce e foarte dificil sau aproape imposibil atâta vreme cât lucrează pentru alții de dimineață până seara.

Nu este pentru prima oară când am astfel de întâlniri. Și de fapt constat în ultimul timp o neliniște la mulți manageri, femei și bărbați în jur de patruzeci de ani, care doresc să facă, profesional vorbind, ceva al lor, în care să-și valorifice competențele acumulate.

Doamnele cu care am discutat doreau să afle sau să valideze lucruri despre care mai auziseră: cum să fie, ce să facă și la ce să se gândească atunci când fac marele salt, din postul sigur și bine plătit pe care îl ocupă într-un rol total nou, pe care nu și-l pot imagina foarte clar. Aveau dubii sau temeri? Cu siguranță: pluteau prin aer unele îndoieli și oarecari emoții. Au pus unele dintre întrebările care le frământă, în legătură cu altele s-au lămurit în timpul discuțiilor.

M-am bucurat să le văd entuziaste și foarte atente, atunci când mi-am început intervenția spunând că antreprenoriatul este mai mult decât lansarea unei afaceri. Că reprezintă capacitatea unor persoane de a valorifica o oportunitate pe care au observat-o și o consideră potrivită, indiferent dacă au sau nu resursele necesare. Mi-au spus că această definiție (îi aparține lui Howard Stevenson) este foarte utilă și le dă curaj, întărindu-le credința că succesul depinde în primul rând de calitatea omului care inițiază procesul de lansare a unei afaceri și abia apoi de alți factori.

Ce bine mi-a părut să aud acest lucru! Nu de puține ori, când am folosit-o, am fost tratată cu scepticism, sau chiar cu sarcasm și etichetată ca teoretică și nerealistă. Îmi aduc  aminte comentarii de genul: „Ce utopie! Fără bani? Imposibil!” sau „Cu bani, orice este posibil!”. După atâția ani de practică, pot spune liniștită că definiția aceasta, acceptată de foarte mulți dintre cei care se ocupă de antreprenoriat în lumea largă, este adevărată. Că un antreprenor bun știe și reușește să atragă resursele de care are nevoie.

Prin „antreprenor bun” înțeleg că a ales să valorifice o oportunitate potrivită pentru el și pentru piață (am arătat în alte articole ce înseamnă o oportunitate potrivită și că este competent, încrezător în forțele proprii, implicat și de încredere).

Ca să fie așa și să realizeze aceste lucruri, este bine ca orice persoană să pornească la drum în antreprenoriat întrebându-se: „Ce-mi place? Ce știu? Pe cine știu (cunosc)?”.

Arthur Rock, unul dintre părinții capitalului de risc american, spunea că atunci când lua în calcul posibilitatea de a investi într-o afacere, urmărea ca antreprenorul să fie excelent, chiar dacă oportunitatea pe care o valorifica prin intermediul afacerii sale nu era foarte strălucită și era atent să nu cumva să fie invers – o oportunitate strălucită, dar un antreprenor de mâna a doua. Când planurile de afaceri i se păreau interesante, avea discuții îndelungate cu candidații la finanțare, pentru a afla ce i-a mobilizat și cum au reușit să ajungă la rezultatele din momentul respectiv. Voia să știe cum își rezolvau problemele, cum se descurcau în situații noi, cum atrăgeau resursele necesare pentru atingerea obiectivelor, ce echipe conduceau și alte astfel de lucruri. Pe scurt, dorea să afle care le erau competențele – adică ce cunoștințe, aptitudini și atitudini aveau.

În literatura de specialitate și, normal, în viața de zi cu zi sunt dezbateri aprinse pe următoarea temă: „sunt competențele necesare în antreprenoriat înnăscute, sau pot fi deprinse prin practică și prin studiu?“. Eu cred că este vorba despre combinații între cele două categorii, în proporții care diferă foarte mult de la un caz la altul. Sunt binevenite voința neclintită, pasiunea, perseverența, curiozitatea, creativitatea, spiritul practic, aptitudinile sociale, competențele de business. Talente ca acestea pot fi înnăscute, dar se dobândesc sau se dezvoltă prin studiu și exercițiu. Eu cred că citarea continuă și generalizată a unor exemple răsunătoare de succes de tipul Bill Gates și Steve Jobs lasă impresia că antreprenoriatul e apanajul unor chemați ai sorții, puțini la număr, persoane cu totul și cu totul deosebite. Acest lucru îi descurajează pe mulți. Mai este apoi acreditată, prin tot felul de articole și discursuri motivaționale dubitabile, ideea că acest tip de antreprenori-eroi nici măcar nu și‑au finalizat studiile, care oricum nu sunt necesare, cu atât mai puțin – se spune –, în România. Și că e bine să te apuci de antreprenoriat în tinerețe, altfel șansele scad foarte mult.

Am o știre – ca să folosesc o expresie la modă: în general, chiar dacă au întrerupt oficial studiile, cei mai sus numiți și mulți alții asemenea lor au învățat toată viața, în diferite moduri, dar foarte serios. Pe de altă parte, cercetările arată că majoritatea antreprenorilor dinamici, din ramurile de vârf, au la bază studii solide și că o bună parte a tinerilor declară că preferă să dobândească mai întâi experiență în companii mari și de abia apoi să pornească pe cont propriu.

Și încă o știre: Arthur Rock, despre care am scris mai înainte, spunea: „Nu există un stil antreprenorial mai bun ca altul. Important mi se pare ca antreprenorul să aibă stil“. Eu aș adăuga că nu am văzut același stil la doi antreprenori. Stilul este o combinație de motivație și competențe, în cele trei dimensiuni ale lor (ca să utilizez modelul lui Pablo Cardona, de la IESE Business School, care consider că le clasifică foarte clar):

• personale: creativitate, hotărâre neclintită, perseverență, integritate, echilibru emoțional, simț autocritic, modestie;

• interpersonale – comunicare, carismă, delegare, respect;

• de business – viziune, gestionarea resurselor, negociere, crearea unei rețele de relații cu persoane-cheie.

Cu diferite ocazii în care am vorbit despre succes antreprenorial, am mai primit un comentariu din public. „Succesul este imposibil fără corupție și noroc“. Sunt total împotriva primei ipoteze – legătura dintre succes și corupție. Corupția poate conduce uneori spre rezultate efemere, dar acestea nu pot fi asimilate succesului, în schimb, într‑un fel sau altul, conduce către un sfârșit lamentabil. Însă sunt de acord că succesul este foarte important în afaceri.

Numai că, așa cum spunea Robin Chase, o bine cunoscută antreprenoare americană, „norocul apare atunci când oportunitatea întâlnește pregătirea”. Dacă tot am ajuns aici, aș aduce în discuție încă un factor de succes: relațiile pe care antreprenorul e bine să le aibă. Relații cu specialiști care să-i dea sfaturi bune, fără să le ceară bani sau mulți bani. Relații cu cei ce le pot deveni parteneri și angajați. Este vorba de încredere și respect reciproc. De aceea este atât de importantă întrebarea: „Pe cine cunosc?”. Și tot de aceea este important ca cei din jur să fie convinși că antreprenorul este „de încredere”.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE. În timp ce puneam punct și mă pregăteam să trimit articolul către redacție, a sunat telefonul. Era una dintre doamnele despre care am povestit. „Lavinia – aud –, ai avea timp să te uiți peste planul meu de afaceri?” „Sigur – răspund. Cu ce scop l-ai scris? Cauți finanțare?” „Nu. Vreau să mă asigur că m-am gândit corect, la lucrurile importante.” Ce coincidență! Mi se pare că se leagă foarte bine de ceea ce am scris. Concluzia? Nu vă fie frică de antreprenoriat!