Opinie Iuliana Stan: Păcatul specialiștilor

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Specialiștii sunt o specie aparte și unică. Oamenii organizaționali sunt cu toții specialiști, unii mai buni decât alții. Atunci când uită însă care este scopul pe care specializarea lor îl servește, ambiția lor se mută în a-și convinge colegii cât de pricepuți sunt și valoarea interacțiunilor tinde spre zero, iar energia este toată consumată în demonstrație. Niciodată nu vom spune că ne place sau nu de cineva pentru că este atât de priceput sau de nepriceput la ceva, ci pentru felul cum se comportă ca om. Caracterul este cel care face oamenii mai mult sau mai puțin plăcuți, nicidecum instrumentele din dotare.

A fi specialist este un instrument, nu un scop în sine sau o trăsătură de caracter. Instrumentele ajută, participă și susțin scopurile. Când te pricepi la ceva, te pui în slujba celor care au nevoie de competența ta sau în slujba scopului pe care competența îl poate servi, nu te chinui să convingi lumea despre cât de importantă, unică și de nelipsit este specializarea pe care o ai. Culmea, vorbim despre oameni deștepți, supercompetenți, dar care nu au viziunea întregului la care sunt parte.

Singurul întreg, dincolo de care însă nu prea mai zăresc nimic, este persoana lor.  Cel mult mai pot apărea în ceață alte persoane, dar scopurile sau ideile lor nici măcar nu se vor zări. Nu au nici vreo urmă de empatie, măcar atât cât să se întrebe ce aud ceilalți de fapt, ci doar vorbesc cât să se asigure că nu mai lasă loc altor păreri sau întrebări. Li se pare că dacă ocupă spațiul vorbind sau manifestându-se cu superioritate (pe care o confundă adesea cu autoritatea) îi vor cuceri pe cei din jur. Dacă o fac astfel, va fi o cucerire ca de redută, cu efort și victime cel mai adesea. Cealaltă cale de cucerire este prin atragere, prin seducerea auditoriului și prin folosirea de tehnici de vânzare. Efortul este dublu, poate chiar triplu, dar este durabil, și, mai mult, este energizant.

Din păcate, specialiștii sunt antrenați mai mult în specializarea pe care o au decât sunt antrenați în a-și vinde competența. A fi un bun vânzător este, din punctul de vedere al specialiștilor, o competență derizorie. Or, a fi un bun vânzător este competența fără de care nicio competență nu rămâne nevalorizată.

Este interesant că specializarea aceasta este mai mult decât un păcat organizațional, este și unul foarte personal. Toți avem impresia că știm foarte bine, cel mai bine de fapt, ce este bun pentru noi înșine, și, pe cale de consecință, insistăm ca și alții să facă la fel pentru că le va fi bine și lor. Nu ne gândim că poate alții, doar pentru că sunt alții, au alte nevoi și alte viziuni asupra vieții sau cel puțin asupra felului de a face lucrurile. Ne mai scapă din vedere și că fiecare face cât de bine poate, orice ar face, chiar dacă aparent pare să depună un efort minimal sau, tot aparent, ni se pare că este greșit demersul pe care unii oameni îl aleg. Din afară, orice fac alții poate fi îmbunătățit sau schimbat.

Este o atitudine cam ca a soacrelor care știu ele ce este cel mai bine, din principiu, iar principiul sunt ele însele. Cam așa sunt și specialiștii vocali, un fel de soacre organizaționale care generează cu ușurință nevroze organizaționale. Sau, politic spus, conflicte. În realitate sunt cicăleli în toată regula și manifestări citețe de neîncredere, de poziționare și de dihotomizare. Domesticirea specialiștilor se poate face doar pe calea scopului și din aproape în aproape. Ei, de la sine, nu vor face niciun efort de a-și îmblânzi demersul, pot fi doar îmblânziți de interlocutorii care interacționează cu ei și care au nevoie de expertiza lor.

Specialiștii nu suportă faptul că alții nu înțeleg tot implicitul din mintea lor, dar, cu răbdare, cerând argumente, ignorându-le demonstrația și păstrând focusul pe scop, devin participativi. Este important pentru ei să nu se simtă amenințați la nivel de competență, pentru că acolo, până la urmă, este terenul de unde ei își pot culege gloria cu ușurință. Deși aparent ei protejează profesia pe care o reprezintă, își protejează de fapt slăbiciunile. Se comportă astfel având în minte ideea că, făcându-și demonstrația, vor fi percepuți ca fiind superiori, și este adevărat, se cred inferiori la nivel profund, dar sunt inferiori doar în raport cu procesul lor de devenire pe care și-l frânează singuri.