Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Suprema vanitate: Mie nu mi se poate întâmpla!

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România  Autor al cărții  „Bun simț organizațional“)

Până când, de câteva zile, în tumultul de jale și de furie colectivă de care suntem cu toții cuprinși, m-a tot preocupat conținutul afirmației „mie nu mi se poate întâmpla“. Statistic este adevărată. Este puțin probabil să mi se întâmple tocmai mie, dar probabilitatea și posibilitatea nu fac casă bună. Între matematica lui „este puțin probabil“ și inconștiența lui „este imposibil“ stă vanitatea. DEX-ul asociază acest cuvânt care are melodicitate aristocratică cu trufia, cu orgoliul, cu îngâmfarea, cu înfumurarea, cu deșertăciunea.

Descoperirea a fost revelatoare: „mie nu mi se poate întâmpla“ este de fapt suprema vanitate. Mulți ani am considerat că „mie nu mi se poate întâmpla“ este o poziționare de curaj, de demnitate, de forță și de încredere în sine. Am spus și eu de nenumărate ori cu superficialitate că „mie nu mi se poate întâmpla“… și e drept, nici nu mi s-a întâmplat, dar a fost așa doar pentru că am avut, poate, un pic de noroc, nu pentru că aș fi avut vreun merit. „Mie nu mi se poate întâmpla“ nu este gândire pozitivă, ci este lipsă de gândire. Este o exprimare sărăcuță de conținut și banală, o vorbă de precupeață amatoare, este un halou de amăgire. Dacă sper obsesiv că „mie nu mi se poate întâmpla“ atunci sunt departe de ideea de curaj.

Curajul nu este efectul unui demers de negândire sau de inconștiență, ci este o construcție, este o înșiruire de comportamente logice, aliniate unei viziuni, unei aspirații. Curajul orb este prostie, curajul cu scop este noblețe. „Mie nu mi se poate întâmpla“ este o credință populară, o nevaccinare, o delăsare, o superficialitate, un fel de a ne descurca încurcându-ne în îngălare și în superficialitate. Ne tot mândrim cu capacitatea de a ne descurca. Și o avem și ne descurcăm de minune. Capacitatea de a ne descurca este un element definitoriu pentru mentalitatea românească, dar și pentru cultura organizațiilor din România. Așa facem lucrurile, demonstrând că ne putem descurca, nu neapărat fiind foarte buni profesioniști. Facem lucruri ca să demonstrăm, nu ca să facem ceea ce este în responsabilitatea noastră să facem.

Ni se pare că este bine să demonstrăm de ce suntem în stare, când ar trebui doar să fim în stare și să facem ceea ce avem de făcut. Ne atribuim luxuri pe care nu ni le permitem, cum ar fi propriile priorități subiective în loc de responsabilitățile obiective. Merităm și justificăm de ce merităm lucruri doar din perspective personale, dar scoatem justețea sau perspectivele celorlalți din ecuație. „Argumentăm logic“, dar vedem doar logica propriei perspective și nevoi. Suntem raționali în propria ignoranță atunci când suntem convinși că „mie nu mi se poate întâmpla“.

Ni se poate întâmpla tuturor, din păcate.

Dacă nu ni se întâmplă este pentru că avem noroc, nu pentru că avem vreun merit.

Probabilitatea este mică, dar posibilitatea nu ne scutește pe niciunul dintre noi.

Ni se pare un act de lașitate să avem o cultură a riscului sau a prevenției. Este mai șmecher să te descurci, este adevărat.

A anticipa este plictisitor, este pentru fraieri. „Lasă că merge“ este cheia franceză a tuturor dibuielilor și nimerelilor. Riscul este pentru lași, curajoșii se descurcă. Prevenția poate fi nocivă, este pentru bătrâni sau pentru oameni prăpăstioși, curajoșii se descurcă, nu au nevoie de prevenție. Uităm câtă ne este propria dimensiune și ne trezim atemporali, ne imaginăm nemuritori, metafericiți, orbiți și hipnotizați de propria capacitate de a ne descurca. Cu siguranță cu toții ne descurcăm și suntem puternici la gândul că „mie nu mi se poate întâmpla“, dar tocmai acest gând ne face superficiali, slabi și nepregătiți în fața surprizei. Spunem „mie nu mi se poate întâmpla“ doar despre ce nu avem habar pentru că experiența arată clar că, odată ce s-a întâmplat o neîntâmplată, uităm că vreodată am gândit că „mie nu mi se poate întâmpla“. Doar la urmă tot pățitu-i priceput.