Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Real-fiction

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Scopul, și al unora, și al altora, este minimizarea efortului și maximizarea rezultatelor. Cum să îi facem pe oameni să muncească mai mult, plătindu-i mai puțin?, se întreabă organizațiile, sau cum să muncim mai puțin, pe bani mai mulți? se întreabă oamenii din ele. Conducătorii de organizații au adesea impresia că munca lor este una de convingere persuasivă sau de control, nu una de atragere, de îmbiere și de vânzare. Treaba lor este să lase energia să circule și să o anime, nu să înțepenească și mai mult mediul organizațional care este oricum un construct steril.

Fiecare are în taler perspectiva proprie și cel mai adesea scapă din vedere sau anulează complet și cealaltă perspectivă. Culmea, și perspectiva nălucilor organizaționale este creată tot de niște oameni, dar, culmea, oamenii țin cont cu ușurință de orice, mai puțin de oameni. Sau, mai corect spus, oamenii țin cont de oamenii de la care au un interes considerat superior, restul este tranzacție.

Este o normă, nu o normalitate, faptul că se întâmplă astfel. Adesea această perspectivă care pune mereu omul pe primul plan este considerată pufoasă și cocoloșitoare. Dar unde altundeva este locul omului dacă nu într-un prim plan, cu toate interesele lui care îl fac să fie ființă reală, cu trăiri, mirări, ambiții, drame, povești, experiențe? Omul îmi livrează până la urmă scopul. Este minunat să poți gândi ce poți face cu oamenii, dar este o mare prostie să nu ții cont de ei, indiferent cum sunt ei. Mai mult, dacă nu ții cont așa cum este în capul lor că trebuie să se țină cont de ei, niciodată nu vor participa cu mai mult decât minimul necesar supraviețuirii lor în organizații. De fapt, este cel mai greu să ții cont de oameni în diversitatea lor și doar experiența și smerenia te învață cum se face. Iar oamenii nu sunt doar cei care muncesc, ci și cei care gândesc sau cei care au privilegiul să îi adune pe toți laolalată. Mai mult, cu cât oamenii sunt pe niveluri mai joase în organizație, cu atât mai mult vor forța și abuza sistemul, cu atât mai mult cu cât sunt mai bine controlați sau înregimentați. Pentru că ei știu că este un rol de care organizația depinde și pentru că pot. Iar, la nivelul lor, a putea este tot ce au.

Este vorba de logică simplă, nu de sentiment sau de cocoloșeală. Astfel, dacă omul nu simte că ceea ce primește este un maxim, de ce el ar da la rândul lui vreun maxim? De ce chiar dacă primește maxim, el dă mai puțin înapoi?

În acest punct, se vede dacă organizațiile își fac bine treaba, prin conducătorii lor, pentru că acolo unde oamenii pot aprecia valoarea care vine dinspre organizație către ei, acolo ei vor da valoare înapoi. Iarăși, nu spun că organizațiile trebuie să dea vreun mare tot, ci minimal să aibă măcar înțelepciunea să ambaleze și să vândă ceea ce au de dat, și pentru înăuntru la fel de mult ca pentru afară. Că se poate totdeauna și cu alți oameni, totdeauna se poate orice cu oricine, însă rodarea asigură trainicia, nu exaltarea și noile începuturi permanente.

Dacă mai ținem cont, peste toate acestea, și de realitatea socială a nesemnificației noastre în economia generală a lumii și a lumii organizaționale, ar însemna să fim naivi și să pierdem un mare privilegiu: acela de a ne amuza de cât de mici suntem în comparație cu cât de mari și de importanți ne închipuim că suntem.