Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Proactivitatea și mintea de pe urmă

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

De fapt această nouă modă sau descoperire este o rețetă sigură de funcționare și de relaționare, dar numai timpul ne învață să o apreciem și să o și folosim.

Este o ocazie bună, poate, să înțelegem și proactivitatea dintr-un unghi nou. La prima auzire, proactivitatea pare să aibă în ea un pic de intenție, un pic de exaltare, un pic de creativitate, niște venire în întâmpinare. Organizațiile sunt înnebunite să aibă astfel de oameni proactivi. Șefii își doresc cu disperare subordonați proactivi, în relațiile interpersonale fantasmăm despre proactivitate: dacă ar fi făcut… dacă ar fi spus… dacă ar fi…

„Dacă ar fi“ înseamnă însă anticipare, iar anticiparea înseamnă de fapt prezența gândirii de pe urmă înainte, nu după. Anticiparea nu este o intuiție, o nălucă sau vreo entuziasmare, ci este o analiză lucidă și pragmatică a efectelor unei acțiuni, înainte ca aceasta să se producă. De obicei anticiparea este dată de înțelepciune și de cumpătare, de cazuistică personală, nu doar de entuziasm sau de bună intenție sau doar de cazuistica altora. Așadar, proactivitatea nu poate apărea cu adevărat decât în mediile mature în care oamenii sunt echilibrați, sunt și foarte buni specialiști, au un nivel ridicat de angajament și funcționează aliniat cu un sistem de valori, personal sau organizațional, și-au înțeles și și-au integrat propriile experiențe de dezvoltare și de maturizare.

Proactivitatea presupune prezență, ea este doar aparent despre viitor. Atunci când suntem proactivi suntem prezenți și conectați deopotrivă la context și la propriul sistem de valori. Atunci când oricare dintre cele două, context sau sistem de valori, este scăpat din vedere, putem vorbi, cel mult, despre entuziasm.

Tinerii par proactivi și li se cere proactivitate. Există la ei o bucurie firească a începuturilor, dar și a junioratului – ei mai degrabă se comportă ca și cum ar fi proactivi, dar nu au rafinată anticiparea. Seniorii și profesioniștii adevărați sunt exaltați doar dacă sunt imaturi – ei mai degrabă anticipează decât să fie proactivi.

Există foare multe organizații de tineri care se comportă aparent proactiv: invită tot felul de specialiști să le vorbească, cer sfaturi sau idei, se pregătesc și răspregătesc cu mintea de pe urmă a altora ca să aibă antrenată în avans mintea lor de pe urmă. Imaginează medii și contexte aseptice, ideale, pentru care noi, specialiștii, avem opinii și cazuistică, dar adevărata provocare este propria lor expunere la mediile virusate și lupta cu provocările acelor medii.

Este oricum mult mai bine decât niciun fel de pregătire, dar chiar și așa, la acest nivel, proactivitatea este doar o aspirație, nu ajunge să fie și pusă în practică în sensul ei profund. Cei mai mulți dintre acești oameni ajung să iasă repede din contextul nociv în care ajung, or, cea mai mare izbândă și provocare, dar și cel mai mare câștig este să faci față pe o durată mai lungă mediului, fără a te lăsa copleșit și virusat de el. Organizațiile, mediile, relațiile ideale nu există, există doar experiențele care creează, în timp, capacitatea de anticipare și comportamentele adevărate asociate cu proactivitatea profundă (nu entuziasmul, care poate fi cel mult asociat cu o pseudo-proactivitate).

Mrejele lui „așa am simțit“ sunt foarte păguboase dacă nu ținem cont de toate consecințele unui comportament sau ale unei decizii. „Dacă aș fi știut“ este anunțul unei neanticipări, adică al unei deconectări de la context, de la valori, de la informațiile existente în legătură cu ceea ce ar fi trebuit știut, este o lipsă de preocupare. Tot ce știm dinainte sunt experiențele personale anterioare și lecțiile învățate pas cu pas din ele. Acestea creează capacitatea de anticipare și apoi atitudinea proactivă.

Dacă nu ne folosim de ele, avem indicii de stagnare sau de lipsă de maturitate. De la un moment dat încolo, de regulă odată cu maturitatea, „dacă aș fi știut“ ar trebui să dispară din vorbirea curentă a adulților.

Afirmația acum celebră „decât să fiu mârlan, mai bine pierd“ are șansa și potențialul să devină un motto al societății românești și este cel mai bun antidot de până acum pentru mentalitatea „cine nu câștigă e prost“ pentru că arată cum integritatea te face proactiv în felul corect, nu în felul exaltat, și cum mintea de pe urmă, deși doare uneori folosirea ei, aduce liniște și împlinire.

Sau invers, vorba proverbului, prostul întâi o croiește, apoi o gândește.