Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Preț și dispreț

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Probabil că la ură facem cu toții față mult mai ușor, este oarecum digerabilă, dar când vine vorba despre dispreț, ajungem să fim îngenuncheați. Este un cuvânt rar folosit care are un nonverbal inconfundabil, dar efectele pe care le produce sunt devastatoare. Este cea mai opacă trăire pe care o poate avea cineva. Din păcate o au foarte mulți oameni și se folosesc de ea ca de o calitate, fără să simtă măcar pentru o secundă că, de fapt, este vorba despre o tară de caracter. Da, disprețul este apocaliptic.

Cred că dacă mâncăm cartofi prăjiți și fumăm toată viața ajungem mult mai sănătoși la sfârșitul vieții, oricând ar fi acesta, decât dacă ne rafinăm în practicarea disprețului. Plus că lumea din jurul nostru va fi infinit mai fericită.
Am ales „disprețul“ ca temă pentru că este foarte mare controversa prin organizații în legătură cu cât de mult trebuie să ne iubim colegii, cât de mult să ne iubim între noi și pe noi înșine? Nu prea există un cuvânt sau un concept corporate pentru această emoție organizațională, utilă de practicat și de operaționalizat. Răspunsul meu categoric este că nu trebuie să ne iubim absolut deloc!

Dacă vreodată ați simțit că „nu mai puteți“ sau că este „de ajuns“ în relație cu cineva, aceste stări vin pe calea disprețului. Ura este gestionabilă. Disprețul tulbură. Deși ura este emoțională, ea poate fi înțeleasă și acceptată rațional (mă urăște, nu pot să fac mai mult, ne vom evita), pe când disprețul, care este rațional, nu poate fi digerat emoțional (ce are cu mine, nu înțeleg ce vrea de la mine?). Disprețul este produs de oamenii care sunt copleșiți de propriul sentiment de inferioritate și pe care îl depășesc, în propria percepție, aparent, prin superioritatea pe care cred ei că o capătă dacă au lipsă de considerație pentru interlocutor. Își fac loc în lume nu prin înlăturarea altora, ci prin lipsa completă de considerație față de oameni, prin ducerea în derizoriu a oricui și a orice cu o foarte mare ușurință.

Practicanții de dispreț sunt adesea ființe foarte deștepte care scapă din vedere un amestec subtil și esențial de nuanțe: logica corectă a sentimentelor care sunt puse în opoziție. Dacă nu este bine să avem lipsă de considerație nu înseamnă că trebuie să ne iubim, ci doar că putem să avem considerație.

Dacă iubirea vine la pachet cu ura, fiind generate de același organ (să zicem inima, în tot iraționalul ei), disprețul nu are nicio legătură cu iubirea, ci fix cu decizia de a prețui conștient ceea ce este de prețuit. Decizia de a vedea ce este bun în fiecare și de a folosi potențialul maxim al fiecărui om pleacă numai și numai din cap și este o alegere. A decide sau a alege conștient nu este ceva dat, ci este ceva antrenat. Capacitatea de conștientizare este o calitate pe care numai și numai experiențele de viață ne-o antrenează. După acest moment, de conștientizare, deciziile ne aparțin.

Cum spuneam într-un text, mai vechi, afirmația Așa sunt eu! este o încăpățânare, nu o conștientizare.

Cinismul este varianta benignă a disprețului. În comparație cu disprețul este chiar înduioșător, iar dacă vine și cu un pic de umor ironic sau dacă este autoironic poate stârni zâmbete. Disprețul face ravagii însă.

Emoția organizaționlă corectă este prețuirea sau considerația, care de fapt este cea mai sănătoasă și longevivă formă de iubire, fără a fi iubire. Prețuirea este o artă, iar simțul artei se educă și se rafinează în timp. Este drept, nu toată lumea apreciază, înțelege sau colecționează artă. Nu trebuie să prețuim pe oricine și oricum, dar este musai să prețuim orice este de prețuit în fiecare dintre oamenii cu care interacționăm.

Decizia de a vedea ce este bun în jurul nostru și de a consolida relațiile pe calități, nu de a le consuma pentru defecte, este proba fiecăruia de maturitate și de înțelepciune. N-am întâlnit niciodată oameni înțelepți care să disprețuiască, dar am întâlnit foarte mulți oameni inteligenți care o fac. Nu am întâlnit absolut niciun om matur, în sensul profund al maturității (nu în sensul buletinului), care să disprețuiască, dar am întâlnit adulți rămași în teribilismul adolescenței, evident, plini de dispreț față de orice. Din contră, ce îi face înțelepți și maturi pe acești oameni este fix capacitatea de a prețui valoarea, oricâtă și oriunde se găsește ea.

Altminteri, când vor vedea tabloul scump cu floarea-soarelui vor zice: A, îl știu eu pe băiatul ala care l-a pictat, Vincent cumva parcă! Era și un pic nebun la cap, și-a tăiat o ureche singur!