Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Îmi iau jucăriile și plec!

Din păcate, acest fenomen este destul de prezent prin organizații. Dacă atunci când l-am observat inițial am avut senzația că este o manifestare a unor convingeri competitive, cum ar fi dorința de a câștiga cu orice preț, corelate cu teama de a nu reuși, m-am înșelat. Am decodificat plecarea ca o retragere din fața posibilității de a nu fi pe primul loc. În mod interesant, nu am văzut oameni tineri manifestându-se așa, ci adulți copți, pe ultima sută de metri în carieră sau foarte buni specialiști. Imediat ce am analizat aceste demografice organizaționale am realizat că, de fapt, fenomenul este mult mai bine mascat și mai profund. Este o atitudine premeditată și antrenată riguros pe care cel care o cunoaște o folosește cu cel puțin trei scopuri precise.

Primul este că vrea să creeze un moment de dezbinare pentru că în astfel de momente oamenii se pierd și sunt bulversați. Ce reacție poți să ai, repede, atunci când vezi că cel cu care ești împreună la masă să rezolvați o problemă te abandonează subit, dar vehement? Nu ai timp pentru viteză de reacție și exact asta este ceea ce urmărește: să te lase cu gura căscată, fără vorbe și să îți mute gândurile de la problemă la el.

În paralel cu acest scop este și cel de-al doilea: vrea să se poziționeze ca autoritate supremă pentru că doar o autoritate poate spune “eu plec”. Evident, doar un copil care are jucării poate să și le adune și să plece, deci și noi vorbim despre resurse autentice. Felul cum creează însă acest moment este un construct îngrijit în care vrea să își ocupe un rol în care să creeze, pe deasupra, și impresia unei aparente generozități. Ți-a tot dat, acum nu mai meriți, el pleacă! Acest mic moment când “pleacă” este partea scenariului în care devii conștient că “el are și poate”.

Tu nu știi sigur însă dacă ai nevoie de el, de ce are el sau de ce poate el. De fapt, dacă ai avea timp să răspunzi repede la întrebarea: “Dar, în fond, cine este acest om? Cine sunt eu în prezența lui?”, cu siguranță perspectiva situației s-ar schimba. El știe, și tocmai din acest motiv nu acordă timp. Timpul în astfel de situații este dușmanul lui, iar el știe cum să contracte timpul. Singura cale prin care ceilalți pot dilata timpul este lipsa lor de reacție conștientă. Al treilea scop este acela de a genera un moment în care revenirea lui înapoi să “disciplineze” și, cu o viteză de reacție uluitoare, profită repede și pune condiții.

De ce face asta? Din păcate, pentru că poate și pentru că s-a antrenat din copilărie doar la acest joc. Este singurul fel în care știe să se facă văzut atunci când chiar nu se distinge într-un grup și când, poate, chiar nu e nimic de văzut la el, ci este mai mult de văzut la alții din jurul lui. Singurul moment în care nu va reacționa este atunci când, în mod direct și evident, are și el vreun beneficiu, altminteri, nimic nu îl împiedică să dezbine orice poate fi dezbinat pentru ca, îmbinând la loc, să mai creeze un loc pe care să îl poată tutela. Orice dezbinare presupune re-îmbinare și el vrea să re-îmbine după regulile lui.

Despre ce aste vorba, așadar? Este vorba, la nivel profund, de o dorință de manifestare a superiorității, mai mult decât ar părea că este o nevoie de control sau de putere. Copilul care “poate” să își ia jucăriile și să plece nu vrea să controleze nimic sau să fie numărul unu, el vrea să își arate superioritatea și își imaginează că ceilalți îi vor duce lipsa, că fără el nu se poate. Parțial este adevărat, în sensul că ceilalți ar putea duce lipsa jucăriilor, dar nu vor duce și lipsa caracterului lui.

Ce nu știu ceilalți este că acolo unde cineva se manifestă astfel este pentru că el vede că există o lipsă de coeziune unde își poate face loc după bunul-plac. Dacă la reacția “îmi iau jucăriile și plec”, copiii reacționează infinit mai sănătos decât adulții, pentru că majoritatea lor privesc mirați la copilul care pleacă, lăsându-l să plece, în mediul organizațional regulile de politețe și de bun-simț elementar fac ca un om din grup cel puțin să îl cheme înapoi pe cel care e în drum spre ușă. Cea mai sănătoasă reacție este însă să îl lași să plece.

Dacă este parte din aceeași echipă, va veni singur înapoi, dacă nu, chiar nu este nevoie de el. Un om cu adevărat aliniat la un scop comun are toate abilitățile și dispune de toată forța interioară de care este nevoie astfel încât, în momente mai dificile pentru echipă, să știe cum să țină cont de absolut toate individualitățile, dar și de scopul comun. “Divide et impera” este doar un principiu interesant pentru el, nu un scop în sine.

IULIANA STAN (OD & leadership consultant și director general al Human Synergistics România)