Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Dubiul, cel mai puternic instrument de dezvoltare

De-a lungul anilor am fost în mijlocul unei diversități de procese de dezvoltare, de la dezvoltare individuală până la dezvoltare la nivel macro, de organizație, și am observat că indiferent de calea prin care subiectul dezvoltării ajungea să fie o preocupare, indiferent de metodologie, succesul apare numai atunci când oamenii au curajul să pună în dubiu propriile manifestări: „Dar poate nu facem chiar atât de bine pe cât ni se pare nouă că facem… sau poate se poate și altfel… sau oare cum ar face alții în situații asemănătoare? Dacă noi am fi alții mai înțelepți sau mai pricepuți, ei cum ar face?”.

Nu mă refer la dubiu ca la o nesiguranță sau ca la o neîncredere, ci mă refer la dubiu ca la o analiză rațională a tuturor sau, cel puțin, a cât mai multor alternative posibile. Cum știu că decizia sau alegerea mea este cea mai bună posibilă?

Dubiul este un instrument foarte greu de folosit. Cei mai mulți dintre noi deprindem de foarte tineri o pseudo-formă de pseudo-încredere de sine care ne orbește și care ne face să credem că știm noi mai bine ce avem de făcut și nu lasă nicio fărâmă de loc dubiului. Dacă la nivel de competențe și de abilități tehnice este evident că ne putem perfecționa și evalua obiectiv, la nivel de atitudine și de așezare în interacțiune cu cei din jur tindem să avem două criterii personale principale după care ne gestionăm relațiile: realitatea și normalitatea. Nu vorbesc despre statistici sau despre fenomene obiective, ci despre subiectivitatea personală rafinată până în cel mai fin detaliu și despre statisticile și realitățile personale și unice.

Cu câtă ușurință spunem, fie cu nervi, fie cu umor, fie cu năduf, că cineva nu este normal? Cât de mult nu ne place discuția despre realitate dacă realitatea trebuie să fie ce spun ceilalți despre mine și nu spun chiar în termeni de perfecțiune? Șansa ca o astfel de discuție să ne placă este mare doar în cazul discuțiilor despre cât de eronat percep ceilalți intențiile noastre bune sau atunci când aflăm lucruri plăcut surprinzătoare despre noi. Orice surpriză puțin plăcută însă, în loc să genereze un început de discuție sau de proces de dezvoltare, începe de fapt un proces de raționalizare care este tocmai pe dos față de ideea de dezvoltare, ba chiar blochează orice dezvoltare. Așa fac și oamenii, așa fac și organizațiile nu din vreo rea intenție, ci din unica intenție bună: știm noi mai bine cum este bine, noi suntem aici, nu voi, eu sunt în locul meu, nu tu. Adevărat în formă, dar volatil, nuanțat și corectabil continuu în fond.

Matrița judecăților și etichetelor personale este ultra-rafinată și are toată statistica propriilor experiențe la bază și, evident, este greu pentru cineva, om sau organizație, să se gândească că probabil filtrul cu care a acumulat experiențe poate fi greșit sau poate fi înlocuit cu altul sau că are ochiurile după cum este dispoziția sau nevoia de moment.

Pe de altă parte, dubiul face loc procesului, iar vestea aparent proastă este că, odată început, un proces de dezvoltare nu se termină niciodată. Vestea bună este că, început de-adevăratelea, continuă de la sine și aduce suficiente beneficii și energie ca să nu îl mai oprim. Vestea aparent bună este că procesul de dezvoltare este la îndemâna oricui, dar realitatea statistică este că informațiile și accesul sunt folosite cognitiv, fără a fi practicate și integrate în sistemele proprii de credințe și de funcționare, individuale sau organizaționale.

„Oare se poate și altfel?”, este o întrebare dureros și tulburător de grea pentru că pune sub semnul întrebării stilul și judecata personală, chiar credințele profunde. Dar care este universul de evenimente la care ne raportăm și cât de reprezentativ este el ca să nu avem dubii că ne bazăm pe certitudini solide și obiective, nu pe percepții posibil eronate sau poate prea subiective? Se poate face statistică din percepții subiective? Faptul că toți oamenii m-au dezamăgit este un motiv să cred că lumea în general dezamăgește? Câți sunt acei „toți„? „Toții„ altora câți și cum sunt? În alt context aș face altfel? Cum pot crea sau influența eu acel context?

IULIANA STAN (OD & leadership consultant și director general al Human Synergistics România)