Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Dacă „dacă" n-ar mai fi?

Forța lui „dacă“ este uriașă pentru că așa cum deschide posibilități, tot la fel le și închide. Le deschide prin faptul că pune gândirea la treabă să găsească alternative, mai precis scenarii, dar le închide aproape brusc pentru că atunci când apare „dacă“ voi atribui exteriorului motivația și explicația acțiunii pe care o gândesc. „Dacă vine, plec; dacă spune, zic; dacă ei nu, nici eu…“

„Dacă“ ne și ajută pentru că dacă nu ar fi ea (conjuncția) nu s-ar dezvălui posibilitățile, mintea nu ar fi pusă la treabă. Însă problema lumii în care trăim nu este că mintea ar fi leneșă, ci că după „dacă“ nu prea mai urmează nimic. Cumva, ne pregătim pentru ceva ce va avea loc maxim în imaginația noastră când apare „dacă“. Ce urmează totdeauna imediat după „dacă“, în loc să devină acțiune sau treabă de rezolvat, devine contemplare.

„Dacă“ ne cam ține din treabă. Cantitatea de „dacă“ pe care îi rostim sau gândim este cam invers proporțională cu cantitatea acțiunilor pe care le facem. Fără „dacă“ viața ar deveni, desigur, foarte grea pentru că nu ar mai exista nimic în afara noastră care să ne ofere condiționări și explicații și atunci responsabilitatea individuală s-ar activa.

Fără „dacă“ lumea ar fi mai harnică și mai împlinită. Scenariile și toxicitatea lor ar dispărea și ar rămâne doar evidențele în esența lor: „nu sunt (încă) bogat pentru că nu îmi vin ideile potrivite, nu performez pentru că nu mă preocup suficient să fac asta, nu mă simt bine cu lumea asta în jurul meu, oare unde îmi pot găsi un mediu în care să mă regăsesc și în care să mă pot pune în valoare? Este criză, ce trebuie să fac ca să mențin performanța la nivelul x și de ce la acest nivel și nu la altul?“

„Dacă“, în echipele performante, este folosit pentru a genera scenarii alternative și pentru a rezolva probleme. Atunci când „dacă“ este mai mult decât o funcție sau un instrument, adică  devine un prilej de introspecție defensivă, performanța cui îl invocă poate fi pusă sub semnul întrebării. „Dacă“ este și extrem de amăgitor pentru că ne mută din realitatea obiectivă în fantasma subiectivă. Problema nu este „dacă aș avea…“, ci fie cum fac să am, fie cum mă descurc fără, fie cum înțeleg că niciodată nu voi avea, deci ce fac cu ce am sau cu ce stă în puterea mea să am.

Cum ar fi discuțiile fără „dacă“? Sau cele în care imediat ce apare „dacă“, oamenii ar rezolva repede și asumat condiționarea pe care o introduce? Dacă s-ar interzice „dacă …“ ?

Limbajul este un instrument și felul în care îl folosim poate oferi indicii despre cât suntem de buni și de performanți. La oamenii cu adevărat performanți în domeniile lor de activitate, atunci când apare „dacă“ ei deja au viziunea contextului. Dacă este pentru ei un moment de sclipire, pentru că dacă a apărut „dacă“ ei știu ce au de rezolvat, nu de explicat.

Atunci când ideile de după „dacă“ nu se transformă în responsabilități rămânem în lumea fantastică a basmului din capul nostru.  Evident că este o alegere și este evident că este mai romantic și mai confortabil în lumea fantasmelor decât în lumea mânecilor suflecate și a stresului, dar consecința alegerii este „luxul“ pe care fiecare dintre noi ni-l putem asuma.