Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Competitivitate și rivalitate

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Unul dintre primele gânduri care le trec oamenilor prin minte atunci când se gândesc la cuvântul competitivitate este să asocieze cuvântul cu lumea sportului. Acolo nu se poate fără competitivitate, zic ei, deci competitivitatea este bună – zic tot ei.

Nu se gândește nimeni să asocieze competitivitatea cu „capra vecinului„ sau cu „cel care rămâne ultimul e prost„, cum își mai spun copiii când se iau la întrecere, chipurile ca să se încurajeze unii pe alții. Nu se gândește nimeni nici la clasamentele în care sunt listați vânzătorii din echipele de vânzări și cifrele realizate de ei. Sau la comparațiile pe care, vrând-nevrând, managerii le fac în echipele pe care le conduc, mirându-se public că dacă x poate, y de ce nu poate?

Cuvântul competitivitate este văzut doar în gloria și fala lui, nicidecum în toxicitatea lui. Facem totul ca să fim competitivi, să fim învingători! Orice situație este o redută de cucerit, nicidecum un prilej de depășit limite sau de dezvoltare sau de inovare, sau de învățare sau de stabilit standarde de excelență.

Oamenii caută să genereze strategii noi de competitivitate, care ar trebui să mărească productivități, să genereze entuziasm sau să motiveze mai bine oamenii. Ca de obicei, intenția este bună, implementarea ne doboară.
Culmea, aceste strategii sunt inventate fie de câștigători absoluți, fie de oameni care nu au participat vreodată în viața lor la astfel de întreceri, dar le-au privit din afară și li s-a părut că cei care se întrec sunt foarte determinați să o facă și să și câștige.
Cuvântul competiție, așa cum este asociat de mintea noastră cu sportul, se uită doar la dimensiunea glamuroasă, la cea a podiumului. Pentru că nu suntem noi cei care nu urcăm pe podium și nu facem decât efortul de a urmări comod competițiile, ni se pare că e bine să te întreci. Ce este în sufletul celor care ratează podiumul sau care au coloana făcută praf de la antrenamente și niciodată nu urcă pe podium nu ne preocupă. Bătălia ucigătoare din sufletele celor care se „bat„ ca să nu fie ultimii este iarăși un subiect care ar putea fi extrem de trist și nu o asociem cu termenii competitivitate sau pierdere. Ne scapă cu mare ușurință din vedere faptul că, dacă scopul în sine este competitivitatea, nu doar un prilej de dezvoltare, ea vine la pachet și cu pierzători, nu doar cu câștigători, iar podiumul are prea puține locuri în comparație cu numărul celor care aspiră la el.

Un campion de profesie are impresia că ceea ce l-a făcut pe el un luptător sau un câștigător se aplică tuturor oamenilor. El crede că, dacă el a reușit, și alții vor reuși. Este adevărat, însă oamenii care reușesc, adevărații învingători, reușesc datorită propriilor convingeri, nu datorită unor scheme de succes propuse de alții.

Intenția bună care are la bază nobilul spirit competitiv și fair-playul se transformă într-o mare rivalitate pe nebăgate de seamă. Oricine a fost listat vreodată într-un clasament simte ce fel de energie produce acesta: primii și ultimii se bucură sau se oftică, iar cei de la mijloc sunt oarecum indiferenți. Deși se bucură, al doilea suferă că nu e primul, al treilea suferă că nu este al doilea, penultimul este fericit că nu este el ultimul, poate este chiar la fel de fericit cum este și primul. Este acest fel de fericire sustenabilă? Livrează ea performanță de vreun fel?

Momentul când competitivitatea are stimuli interni este singurul în care ea este valoroasă, utilă și generează performanță. Provocarea pentru a genera performanță prin competitivitate ar trebui să țină cont de faptul că strategia ar trebui să fie despre generarea și întreținerea motivației interne, nu despre campionate infantile, motivate doar de rivalități. Sportivii caută să își depășească propriile performanțe în principal, iar cei cu care concurează le oferă repere, nu le sunt rivali. Sigur că și în sport există dimensiunea paranoică a rivalității, dar dacă ne uităm la campionii care au și înțelepciune, se vede clar că motivația lor a venit numai și numai din forța interioară, nu din vreo luptă împotriva celorlalți.

Creșterea de la o performanță la alta, autodepășirile de la o etapă la alta, dezvoltarea în linie cu un set de valori vor genera energia bună pe care competitivitatea o promite. În acest fel competitivitatea generează creștere și sustenabilitate, altminteri, scăpată de sub control, generează rivalitate, toxine și volatilitate.