Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Ce ție nu-ți place, fă-i altuia!

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Am avut și foarte mult noroc, dar mi-a fost și cumplit de greu startul în primii doi ani. Greul acesta este extrem de subiectiv, evident! Nu mi-a fost altfel decât le este în mod normal tinerilor la început de carieră. Însă mi-aș fi dorit să fi avut pe cineva la îndemână care să îmi răspundă la întrebări. Cred că dacă ar fi existat un 112 al tânărului angajat aș fi fost un consumator premium.

Așa că am decis să mă pun la dispoziția studenților, să le mai dau „tips and tricks“ despre interacțiunea cu șefii, cu colegii, despre cum este treaba cu responsabilitatea, cu creșterea și cu promovarea, cu asertivitatea, cu răbdarea, cum este mersul lucrurilor în organizații. Ideea de bază este simplă: faci efort (nu de-a surda, ci te expui provocărilor și stai în ele până când le dai de capăt, aceasta este esența efortului făcut cu cap), ai performanță, cauți norocul, te caută și el pe tine. Atât. Doar că în execuție durează luni sau ani până când această idee devine rutină.

Rutina cere răbdare, adică timp. Și, dacă este o categorie de vârstă pe lumea asta pentru care timpul este o problemă, aceștia sunt tocmai cei care au cel mai mult timp din lume: copiii și tinerii. Nu am auzit niciun om matur și responsabil să se plângă de lipsa timpului ca scuză pentru a nu face ceva. Omul responsabil nu spune „nu fac pentru că nu am timp“, ci pur și simplu face și regretă că nu îi ajunge timpul să facă mai bine, mai mult și mai repede. Tinerii vor repede. Și pe bună dreptate, pot înțelege, 5 ani din viața unui tânăr reprezintă un sfert din viața trăită deja sau jumătate din viața pe care și-o amintește.

Revenind la tips and tricks, declarativ, suntem perfect aliniați, este clar că binele este bine, că este și mai bine să gândim constructiv, să fim atenți la nevoile celor din jurul nostru, să ne ajutăm unii pe alții. Este mai bine să nimerești într-o superorganizație! Și conceptul acesta de „nimereală“ este interesant. Tinerii nu înțeleg ideea de durată, nici cea de încercare, nici succesiunea, de multe ori necesară, efort – eroare – de la capăt. Nimereala este numai punct ochit, punct lovit, din prima!

Studenții de azi pun întrebări minunate referitoare la cultura de organizație sau la leadership, dar, dacă îi întrebi ce este important pentru ei, răspund aproape în cor că siguranța locului de muncă. Iar siguranța locului de muncă, în mod paradoxal, este ceva ce nu depinde de ei!

Aproape întotdeauna sunt uimită de calitatea întrebărilor lor. Trecem și la fapte și de cele mai multe ori le dau să lucreze în echipă un exercițiu absolut fabulos despre motivația pozitivă și baza principiilor de leadership. Este o simulare în care participanții sunt puși în rol de antrenor de sport de echipă (în antrenorat, principiile în sporturile de echipă sunt aceleași in-diferent de tipul de sport, la fel ca în leadership, principiile de bază sunt aceleași, indiferent de tipul organizației). Contextul este că ei sunt în plin campionat și au de redresat o echipă care a avut succes, dar care acum a pierdut deja 5 meciuri din 6.

Exercițiul îi trece prin stabilirea filosofiei de antrenorat, prin stabilirea obiectivelor și a modalității de selecție a echipei, prin pre-gătire și discuții înainte de meci, în timpul meciului și după meci. Le place interacțiunea și sunt foarte vocali când iau deciziile de echipă. Ce este important este că, întotdeauna și fără excepție, le spun: decideți în funcție de cum v-ar plăcea vouă să vi se facă! Fiecare dintre afirmațiile pe care le aveți de negociat ar trebui să vă facă fie să simțiți fior de motivație pozitivă, ener-gie și determinare, fie fior de teamă, frustrare, blocaj sau blazare. Alegeți, evident, varianta care vă energizează!
Soluția exercițiului are două direcții cu nuanțe între ele, participanții putând fi etichetați între dictatori de stat fascist sau ajutoare pentru aceștia și antrenori experți care pot să îi învețe antrenorat pe alții.

Mă aștept mereu, cu naivitate, ca tinerii să scoreze „bine“ la acest exercițiu. Îmi doresc să văd că au înțeles măcar teoretic că dacă lor nu le-a plăcut controlul și agresivitatea (din famile sau de la școală), nici măcar să nu le treacă prin cap să le folosească. Mă aștept să le fie ușor să fie empatici și doar să simtă că dominarea nu are cum să dea energie bună și să ducă la performanță. Mă aștept să le fie ușor să intuiască că performanța nu are legătură cu norocul decât dacă norocul este ceva la care ei contribuie și pe care îl construiesc, nu este ceva ce vine din senin sau din superstiții. Mă aștept să își dorească să își depășească limitele, dar ei decid să nu o facă doar pentru că este greu.

90% dintre ei scorează mai degrabă în categoria „dictator de stat fascist“. Cei câțiva care scorează un pic mai nuanțat nu reușesc absolut deloc să îi atragă de partea lor pe cei cu care fac exercițiul. Satisfacția le vine din faptul că au reușit să rep-lice, în sfârșit, ceva ce, deși lor nu le place să li se facă, este foarte plăcut să aibă ei puterea și autoritatea să facă altora. Mitul puterii, al controlului și al autorității strălucește în fața conducerii prin valori, prin motivație pozitivă. Dacă ție nu îți place, fă-i altuia cu vârf și îndesat și așa o să te simți șmecher câteva minute. Este de muncă, vine o nouă generație pregătită să nu lase să se șteargă urmele dorinței de control din ADN-ul nostru organizațional.