Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Câinii latră, caravana trece

IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

Conceptul de „prezență” este un concept foarte greu de pus în practică. Toată lumea îl înțelege rațional, dar raționalizeză atunci când explică de ce „i-a luat valul”, sau „nu s-au putut abține” și nu au mai putut fi prezenți în înțelesul conceptului, adică liniștiți, aici și acum, cu mintea deschisă să primească informația care vine către ei, nu să o respingă. Toată știința cărților ne îmbogățește cu concepte, însă doar expunerea repetată la propriile experiențe consolidează înțelesul acestor concepte. Prea puțin din ce cunoaștem, dar nu experimentăm, se sedimentează la nivel de înțelepciune.

În termeni de comunicare și de prezență am observat că noi, oamenii, ne împărțim în două categorii: oameni care vorbesc cu oameni și oameni care vorbesc la oameni. Încercând să port o discuție în urmă cu câteva zile am sesizat că interlocutorul meu vorbea la mine, nu cu mine. Am avut șansa, în tăcerea prelungită în care am fost forțată să rămân, să am bucuria revelației de a putea vedea distincția dintre aceste feluri de a vorbi pe care lumea le practică.

La oamenii care vorbesc cu oamenii sau care reușesc de obicei să poarte un dialog, apar în discuție întrebări, mirări, răspunsuri, clarificări, dubii, cereri, sfaturi, râsete. Dialogul, chiar dacă este inegal, pentru că uneori unii dintre noi avem mai mult de spus decât interlocutorii, dacă ar fi privit din afară, ar fi perceput ca o interacțiune, ca o participare. Ființele implicate ar avea dinamică, curtoazie, reverență pentru interlocutor.

Oamenii care vorbesc cu oamenii se susțin în dialog sau oferă unii altora rândul la replică, știu că și ceilalți ar avea poate ceva interesant de spus. Dialogul este în regulă dacă desfășurarea lui presupune suite de întrebări și de răspunsuri, reciprocitate, și dacă întrebările generează expunere și generare de conținut, nu justificare. În dialog, interlocutorul este mereu subiectul central, punctul de referință. Alegerea interlocutorului de dialog este selectivă. Dacă dialogul ar fi privit din afară, ca un film, imaginea ar avea echilibru, fiecare dintre cei implicați ar fi pe rând într-un rol central, vizibil, egali.

Celălalt tip de comunicare este unul de tip monolog, numai că, spre deosebire de monologul artistic, de scenă, sau de monologul la radio sau la televizor (sau situațiile firești în care este ceva de comunicat/transmis), acesta este unul dureros din punct de vedere al poziționării: am prins un om, îl țin captiv să îmi asculte povestea. Oamenii care practică acest tip de vorbire, pentru că nu este comunicare, abuzează.

Relaționarea lor este unidirecțională și acaparatoare. Vorbitul pentru captarea atenției nu a fost vreodată o tehnică de succes. Felul acesta de oameni își caută interlocutori care să asculte la ei și care, de preferat, să intervină cât de puțin în discuție. În capul și în fantasma lor este că ei stau de vorbă cu interlocutorul, dar interlocutorul este doar pe post de obiect, niciodată de subiect. Ce se aude este mai mult zgomot decât discuție.

Tăcerea interlocutorului, în acest caz, nu este ascultare, ci captivitate. Dacă ar fi privită din afară această scenă ar fi una debalansată, agresivă, inflaționată. Personajul care vorbește, deși este în mișcare, este foarte static, expresivitatea este mai degrabă la cel captiv. Când vă simțiți captivi în astfel de situații, puteți întreba: vorbești cu mine sau la mine? Nu veți primi un răspuns, dar veți putea lua o pauză binemeritată și vă veți savura bucuria prezenței. …Până la urmă, câinii latră, caravana trece.