Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Bine e când nu e rău

Ieșirea din zona de confort e un proces dificil, indiferent de calea prin care ajungem aici, este ca un fel de drum fără întoarcere. Nu e musai să și înaintezi odată ce ai ajuns în pragul zonei de confort, dar, dacă nu înaintezi, nu poți să spui vreodată că ai ajuns aici cu adevărat.

Dacă ajungi însă și treci mai departe, numai atunci când te uiți înapoi îți dai seama de efortul pe care l-ai făcut și de distanța copleșitoare dintre ce este și ce a fost. Rămâi uluit întrebându-te cum ai putut funcționa înainte de a-ți depăși zona de confort. Înainte ești copleșit de gândul procesului, nu și de efectele lui pe care, cel mai adesea, le scăpăm din vedere. Se întâmplă astfel nu pentru că nu avem viziune, ci pentru că, în realitate, nu avem reprezentări pentru stări sau situații atât de noi pe care orice schimbare de paradigmă le presupune, pentru că, până la urmă, asta înseamnă ieșirea din zona de confort.

Zona de confort este poate atașamentul nostru cel mai puternic. Am fi capabili să renunțăm la multe, dar liniștea dinaintea provocării zonei de confort este aparent răul cu care preferăm să trăim pentru că ne-am învățat cu el. În mod paradoxal, alegem să trăim cu răul cu care ne-am obișnuit pentru a evita un rău necunoscut, fără să ne treacă prin minte ideea că poate necunoscutul este sau are în el ceva bun, nu este neapărat alt rău. Pe de altă parte este legitim să alegem confortul, în locul aparentului disconfort pe care necunoscutul îl presupune, invocând motivul că am mai făcut o dată un efort inițial de adaptare. Și confortul, și disconfortul își au fiecare propriul preț și propria miză, iar măsura este la fiecare dintre noi și e dată de efectele alegerilor pe care le facem sau ale deciziilor pe care le luăm.

În munca pe care o fac cu oamenii și cu organizațiile văd rezistențe la schimbare de tot felul, cele mai multe din categoria raționalizărilor și a explicațiilor. Doar rareori atunci când vorbim despre paradigme noi de a funcționa sau de a ne comporta văd oameni care au curaj să vorbească cu încredere despre bine și în mod pozitiv despre aspirațiile lor. Binele pare ceva ideal, de neatins, și discuțiile despre bine par cel mai adesea fie superficiale, fie utopice sau de natura truismelor, în funcție de gradul de scepticism al celor care participă la ele.

Aparent, bine e când nu e rău, dar dacă ar trebui să definim binele în sine se complică orice discuție. Poate și pentru că ne apropiem de ieșirea din zona de confort în care știm mai degrabă să gestionăm răul, neplăcutul, dar nu știm cum să producem și să definim binele din capul locului? Am surprins mulți lideri și manageri ușor speriați de gândul normalității. Deși și-o doresc, le e teamă că și-ar putea pierde rostul și rolul de stingători de incendii și rezolvători de probleme. Nimic mai fals, mai greu de condus decât normalitatea și binele nu există altceva, deoarece e nevoie de viziune și proactivitate, pe când, în cazul contrar, e nevoie de reactivitate și anduranță, nu de forță morală. Deși a fi normal sau a trăi în normalitate poate părea plictisitor, este cea mai mare provocare posibilă.

Cel mai adesea prima tentație a oamenilor, chiar și a doua, este să explice la nesfârșit ce și de ce nu se poate schimba și de ce “e ușor” să privești lucrurile “din afară”. Consultantul, fiind neimplicat emoțional, are poziția privilegiată din care “vede din afară”, clientul e în propriul vârtej din care nu se îndură să iasă odată ce i-a prins ritmul. Să fii consultant și să vezi din afară ce trebuie să facă clientul tău sau să ți se pară de natura evidenței mi se pare de bun-simț, însă e infatuare să te miri de ce clientul, deși aproape că vede și înțelege și el că ceva e în neregulă, nu face lucrurile în mod diferit. A înțelege motivația, alegerile sau preferințele cuiva este infinit mai greu decât a le contesta. A înțelege motivația cuiva este primul pas spre a-l conduce către a-și depăși limitele și a atinge noi zone de confort.

O altă abordare a ieșirii din zona de confort, ceva mai spartană, zeloasă aș numi-o eu, o au unii lideri de școală ceva mai veche: îi aruncă pe oameni în apă în ideea că scapă cine poate. Este o încercare la fel de necâștigătoare ca și cea anterioară când doar rămâi mirat de cât e de evident ce trebuie făcut, uitându-te din afara problemei fără să contribui activ la rezolvarea ei. Procedând astfel nu participi la dezvoltarea celor implicați, aproape că nu ai vreo contribuție semnificativă. Ce le scapă din vedere acestor oameni este că, dacă cineva le supraviețuiește, nu este meritul lor. A fi lider de acest fel îți cere forță fizică și șmecherie, nu tact și putere morală.

Iuliana Stan este OD & leadership consultant și director general al Human Synergistics România