Opinie Georgiana Mihalache, ZF. Cine „își mai permite” un doctor? O consultație la un medic bun a ajuns la 100 de euro

Sănătatea în România, în ciuda unor contribuții de 10 mld. euro plătite anual de angajați, a ajuns la nivelul la care ne întrebăm „cine își mai permite un doctor”, iar tarifele practicate de mediul privat bat de multe ori la ușa unei „achiziții de lux”.

Să mergi la doctor pentru o consultație la orice specialitate medicală în București a devenit aproape un lux atunci când vezi prețurile, care sar lejer de 300 de lei și ajung la 500 de lei – 100 de euro la anumiți medici.

Chiar și cei cu salarii bine consideră că peste 300 de lei pe un consult de 10-15 minute este prea mult, mai ales că în acel timp medicul nici nu află mare lucru, în afară că trebuie să facă alte investigații, costisitoare la rândul lor.

„Am plătit 350 lei pe o ecografie care a durat 5 minute, doctorul voia să plătesc și consultația de 250 de lei fără să fi întrebat nimic”, „am dat 300 de lei pe o consultație la dermatologie, mi se pare enorm”, „l-am programat pe tatal meu la consult si costa 450 de lei” sunt trei dintre plângerile pe care le-am auzit în ultima lună de la persoane stabile financiar, cu venituri medii sau peste.

Am plătit 300 lei consultația în privat la ortoped pentru tatăl meu, care a durat 10 minute, deci 30 de lei pe minut. Tot de banii aceștia am aflat că trebuie făcut și RMN, 550 lei. Total – 850 de lei dintr-un foc, într-o singură zi, o treime din pensia pe o lună întreagă a unui om care a cotizat la stat 32 de ani.

Am plătit eu investigațiile pentru că altfel nu le-ar fi făcut. Nu ar fi căutat și sunat la toți operatorii de imagistică medicală pentru a găsi cel mai apropiat loc disponibil. Plus că nu prea mai putea să aștepte pe liste de 1-3 luni. Tot ocolind sistemul sanitar din lipsa unei strategii reală de prevenție a celor care s-au perindat pe la conducerea Sănătății, a ajuns să aibă nevoie de investigații cât mai rapid.

Mai mult, clinica nu colabora cu Casa de Asigurări. Sunt o mulțime de specialități medicale pentru care operatorii privați pur și simplu aleg să nu colaboreze cu CNAS, spunând că decontează prea puțin. Jucătorii privați spun că decontează Casa puțin, deci nu contractează serviciile, Casa se face că nu aude, iar această stare de letargie în care nimeni nu face nimic pentru a schimba o problemă durează de ani și ani de zile.

Într-adevăr, CNAS nu ținea pasul cu tarifele practicate în privat nici înainte de aceste scumpiri, la prețurile actuale e deja misiune imposibilă, la cum este construit și mai ales cheltuit bugetul Sănătății. Dar pacienții ce vină au în această ecuație care nu a fost rezolvată timp de 10-15 ani de când a început sistemul privat să se dezvolte?

Motivul operatorilor privați este că au crescut toate costurile. La utilități, la aparatura medicală, plus mult discutata inflație care a devenit un scut bun pentru a apăra scumpirile.

O altă situație – o bătrână care are nevoie de o operație la ochi trebuie să dea 4.000 lei pe operație la stat pentru că trebuie să cumpere cristalin, ea având 1.500 lei pensie. Acest pacient trebuie să nu mănânce și să nu cheltuie nimic timp de două luni jumătate pentru a-și permite „luxul” de a vedea.

Scriam la început de an că un angajat român cu salariu minim contribuie lunar la stat cu 280 de lei pentru sănătate, ceea ce la final de an înseamnă 3.300 de lei, din datele ZF, colectate de pe platforma calculator-salarii.ro. Cu cât crește salariul, cu atât contribuția este mai mare, aceasta fiind de 10% din salariul brut în fiecare lună.

Primesc toți angajații servicii medicale de cel puțin 3.000 de lei pe an fără să plătească sau să aștepte luni întregi într-un sistem de stat unde și să te programezi e greu? „Încerc de câteva zile sa-mi fac o programare la ortopedie la Spitalul Universitar. Nu răspunde nimeni la ambulatoriu… Am sunat la urgențe. Mi-a făcut legătura la ortopedie. A sunat și a închis”, îmi scria un coleg acum câteva săptămâni.

Câți oameni trecuți de 60-70 de ani au lângă ei copii, nepoți care să le caute doctori, să meargă cu ei, să le plătească operațiile? Doar la mine au ajuns trei astfel de cazuri în ultima lună, plus exemplul personal. La reprezentanții ministerului Sănătății, CNAS, spitale publice și private nu ajung oare? Și dacă ajung, ce au făcut sau ce vor să facă real, nu pe hârtie? De ce trebuie să ne calculăm fiecare leu și să înțelegem tot noi inflația și la spital, și la supermarket, la raionul de lapte, unt, carne sau pâine, și la restaurant? De când s-a transformat sănătatea dintr-un drept constituțional, într-un lux, pe banii noștri?