Opinie Dragoș Pătroi, DRP Tax Wizards: Stânga sau dreapta? Sau invers?

Din capul locului, vreau să precizez că nu sunt un cunoscător (nici măcar un privitor) al scenei politice și al doctrinelor promovate de partidele politice; totuși, trebuie să recunosc că, în timpul facultății, disciplina la care am studiat doctrinele economice și istoria gândirii economice a fost una dintre preferatele mele.

În viața reală, nu cea a show-urilor de televiziune, nu știu cât de mult împărțirea asta în stânga și dreapta din plan politic își mai găsește echivalentul și în plan economic. Haideți să ne uităm la China și cu asta cred că am spus totul! Sau să mai spunem că în 2004 cota agregată de impozitare a banilor “scoși din firmă” (adică impozit pe profit de 25% și pe dividende de 5%) era de 28,44%, iar acum (cu tot cu cotă unică de 16%) este de 29,44%. Desigur, pot fi date foarte multe exemple și în celălalt sens (iar regimul de impozitare al veniturilor realizate de persoanele fizice este, cred eu, cel mai sugestiv dintre ele).
Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroși le-om duce toate… dacă lucrurile se mișcă din punctul de vedere al mediului de afaceri și, pe cale de consecință, “producem PIB” . E clar că, în etapa actuală, circuitele economice nu funcționează la turație maximă (asta ca să fiu elegant în exprimare); iar, în opinia mea, acestea nu pot fi repornite decât prin creșterea cererii agregate, iar aici am în vedere cererea solvabilă. Mă refer la putința de a consuma, nu doar la dorință, că degeaba am 100 de persoane care vor să cumpere 10 apartamente care sunt existente pe piață, dar acest lucru nu și-l permit efectiv decât 2 persoane; oricum, 8 apartamente tot vor rămâne nevândute! Desigur, rămân “pe piață” 98 de potențiali purtători ai cererii, dar… cam atât, iar asta nu cred că ajută prea mult economia.

Ca să creezi cerere, este evident că ai nevoie de capitaluri volatile, temporar disponibile și în căutare de oportunități de fructificare, de consum sau de economisire (care, la urma urmei, sunt tot resurse investiționale, dar aflate în stare latentă). Cum le creez sau, dacă vreți, cum le atrag? Prin câteva măsuri relativ simple, cel puțin la o primă vedere. Lăsăm la o parte pudoarea asta feciorelnică, prost înțeleasă și promovăm o lege a amnistiei fiscale. Modalitatea de implementare efectivă în practică e foarte amplă și comportă o discuție distinctă, cu numeroase opinii pro și contra. Nu intru acum în detalii, dar menționez că sunt adeptul unei astfel de măsuri. Chiar dacă măsura în sine poate fi percepută ca un semn de slăbiciune a statului (și așa și este), la urma urmei, totul din nimic e mai puțin decât puțin din mult. Și, în plus, a fost aplicată de numeroase țări, situate “mai la vest” și care ne dau lecții despre eficiența colectării veniturilor bugetare.

Doi, “arunc” bani pe piață și provoc o inflație controlabilă, la un nivel pe care însă pot să-l ajustez ulterior exclusiv prin instrumente de politică monetară. Dincolo de discursurile politicianiste, statul nu ar avea decât de câștigat, deoarece își reduce astfel – într-un mod “discret și elegant”, deși nu foarte onest față de contribuabili – efortul (în termeni reali) pentru susținerea serviciului datoriei publice interne.

După ce provoc această “încălzire” (e adevărat, mai mult sau mai puțin artificială) a economiei, implementez o legislație a holdingului, “de-adevăratelea”, nu “timidă”, ca acum, chiar cu riscul de a inflama spiritele în rândul “clasei muncitoare”. Concomitent, adopt măsuri fiscale eficiente și aplicabile în cadrul procedurilor de reorganizare a afacerilor (fuziuni, divizări etc.), că doar e criză și astfel de operațiuni se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”. Nu în ultimul rând, ne uităm și noi cum au procedat alte state cu impozitarea dividendelor (de exemplu, Austria) și trec la o relaxare fiscală a regimului fiscal al acestora, ca să nu se mai gândească orice român mai cu stare în ce țară își mută rezidența fiscală (nu că asta ar fi ceva ilegal!).

Ei bine, odată “puse la treabă și scoase la suprafață” bazele impozabile, pot trece și la impozitarea corespunzătoare a celor peste un anumit nivel, în vederea susținerii măsurilor de politică socială. Accept chiar și ideea de supraimpozitare, dar nu a muncii oneste, ci a “surplusului”, în adevăratul sens al cuvântului (și, în special, pe proprietate și nu pe venit)! Altfel, descurajez libera inițiativă și, poate, realizez o egalizare, dar nu în termeni de bunăstare, ci de pauperizare chiar și a celor care muncesc. Acum ceva timp am participat la un seminar internațional de fiscalitate și, într-un anumit context, l-am întrebat pe un neamț dacă e de stânga sau de dreapta. Mi-a răspuns fără ezitare: “Și de stânga, și de dreapta”. Văzându-mă mirat, mi-a explicat: până atunci când marea masă a cetățenilor care muncesc (și mi-a subliniat “care muncesc”) au asigurat strictul necesar unui trai decent, sunt de stânga; apoi devin de dreapta, că doar oamenii nu sunt egali și unii folosesc cosmetice indigene, iar alții parfum franțuzesc. Interesant răspuns, nu? Desigur “strictul necesar” și “traiul decent” sunt două noțiuni care pot diferi în România și Germania; doar parfumul franțuzesc e același peste tot…

Dragoș Pătroi este managing partner al firmeide consultanță fiscală DRP Tax Wizards și cadru universitar ASE București.