Opinie Dragoș Pătroi: Amnistia fiscală vs. turnătorul fiscului

de DRAGOȘ PATROI

În mod cert, acest lucru arată, la o primă vedere, că e mare “foame de bani” la buget, aspect, de altfel, pe care îl cunoaște și îl percepe toată lumea. Sunt perfect de acord că fiecare contribuabil trebuie să-și achite sarcina fiscală care îi revine, așa cum spune legea, în limitele ei și exploatând inclusiv lacunele și redundanțele sale. Pe de altă parte, această măsură va induce, în mod cert, un climat social instabil, marcat de suspiciuni (fundamentate sau nu!) față de cei din jurul nostru.

În tot acest context, mă întreb dacă nu era mai bine ca – înainte de a se promova o astfel de măsură – să se ofere posibilitatea contribuabililor de a se denunța singuri. Este și mai onorant și contribuabilul este scutit astfel și de o traumă sufletească, aceea a denunțării sale de o persoană apropiată. Ce vreau să spun, de fapt, cu asta? Că, personal, cred că era mai bine să se înceapă cu promovarea unei măsuri de amnistie fiscală.

Este evident că există sume consistente de resurse financiare aflate “la bună păstrare”, în afara granițelor naționale, deși o cuantificare valorică a acestora mi se pare cel puțin hazardantă și cu un pronunțat caracter empiric. Cred că, pe lângă aspectul pecuniar al problemei (în speță, impozitul aplicat asupra sumelor repatriate ca urmare a unei amnistii fiscale), o dimensiune foarte importantă o joacă și garanțiile juridice pe care autoritatea publică este dispusă să le ofere, în aceste cazuri, “fiilor rătăcitori”. În mod paradoxal, ar fi chiar mai indicat acum decât în trecut să se promoveze o astfel de măsură de amnistie fiscală pentru a se remedia astfel “o scăpare” strecurată chiar de la introducerea legislației și procedurii de control a ceea ce în practică denumim “marile averi”; iar aici mă refer la instituirea unui “moment zero” și, în consecință, la obligativitatea întocmirii unei “declarații de patrimoniu de început”.

Mergând pe regula logică a bunului-simț, nu văd ca promovarea unei astfel de măsuri să ridice o problemă juridică în cazul României, în raport de directivele europene și aquis-ul comunitar, atâta timp cât “regulile jocului” în acest sens au fost stabilite anterior de țări vest-europene, cu o mai mare tradiție decât noi în “ale democrației și economiei de piață”. Din informațiile mele, procedura amnistiei fiscale a fost aplicată – bineînțeles, sub diverse forme – de mai multe state din UE, cum ar fi Italia, Belgia, Olanda, Germania (mai exact, landul Rhenania de Nord-Westphalia) etc. În fiecare din aceste situații, ca urmare a aplicării măsurilor respective, s-au procurat sume considerabile la bugetele țărilor respective.

Nu știu dacă există un model care să se poată aplica ca atare și țării noastre, poate cel aplicat de Belgia în anul 2004 s-ar preta cel mai bine actualelor conjuncturi și realități economice din România. Sigur însă există un model care nu trebuie copiat și de România, cel al Italiei, care a avut 3 astfel de amnistii în aproximativ 10 ani. Or, din punctul meu de vedere, o eventuală amnistie trebuie să aibă un caracter excepțional, unic, coercitiv în caz de neconformare, fără a exista un orizont de așteptare privind aplicarea sa repetitivă, pe viitor, pentru că, în aceste condiții, noțiunea de amnistie fiscală pică în desuetitudine.

La nivel mediatic, cei care se opun promovării unei amnistii fiscale își argumentează poziția lor prin considerente de ordin moral, asimilând acest fapt cu un semn de disperare și de recunoaștere implicită din partea autorităților publice a slăbiciunilor și neputinței lor. Pe undeva, corect! Trebuie însă să admitem că, astfel, se pot colecta niște sume frumușele de bani la buget, exemplele oferite de alte state europene în anii precedenți fiind elocvente în acest sens.

În mod cert, apare un tratament discriminatoriu față de contribuabilii corecți și onești, dar acest fapt se poate corija – e adevărat, într-o măsură mai mare sau mai mică – prin acordarea unor bonificații fiscale, nu neapărat sub forma rambursărilor efective, ci sub forma creditelor fiscale acordate în contul obligațiilor fiscale viitoare ale acestora, pe tipuri de bugete componente ale bugetului general consolidat. În plus, pentru a crea o aparență de bun-simț și moralitate nu este neapărat nevoie să delimităm procesul în sine ca fiind o amnistie fiscală, ci îl putem asimila cu un impozit pe sumele repatriate sau declarate.

Cred că o eventuală amnistie fiscală este “doza de compromis” pe care autoritatea publică poate să și-o asume. Chiar înainte de a introduce “metoda denunțătorului fiscal de tip suedez”… Pentru simplul fapt că este o alternativă mai decentă, care n-ar conduce la deteriorarea relațiilor sociale!
I