Opinie Crenguța Nicolae, redactor-șef adjunct: Poți să fii sincer?

Această fază apăsat morală riscă să se prelungească încă mai mult decât vor dura inevitabilele faze ale reorganizării puterii după alegeri (adică între câteva săptămâni și 3 până la 11 luni, luând în calcul toate scenariile apărute până acum), din motivul cu totul excepțional că prezidențialele din 2014 au ajuns, prin forța furiei populare, să genereze speranța unei schimbări radicale a modului de a face politică, de la comportamentul aleșilor și până la legislația specifică. Iar furia nu doar că n-a avut cum să dispară, dar își descoperă zilnic noi debușee.

Am văzut pe Facebook alegători care ieri erau încântați de puterea ștampilei lor, iar azi descoperă aproape cu stupefacție că alegerile prezidențiale n-au legătură doar cu omul votat, ci și cu mai multe partide și mai multe tabere de intelectuali publici și fruntași ai societății civile care își revendică victoria lui și își doresc să preia puterea. Ori cu formatori de opinie și politicieni dornici să treacă brusc în tabăra învingătorului. Ori cu alți alegători, pe care tind să-i suspecteze de trădare dacă nu se bucură suficient de tare sau nu se arată suficient de agresivi nu doar cu inamicul, dar și cu susținătorii politici ai învingătorului.

O doamnă cu simpatii de dreapta cunoscute în grupul ei era taxată drept „demagogă pesedistă“ de altcineva nimerit acolo numai pentru că atrăsese atenția că PSD e un partid „greu de dezintegrat“. Un autor de pe un site mainstream îi transmite „provincialului primar“ care a câștigat alegerile prezidențiale că n-are nicio autoritate, fiind dependent total de votanții săi imaginați drept grup organizat de vigilantes (deși președintele are mandat reprezentativ, nu imperativ).

O eventuală decizie de incompatibilitate în cazul noului președinte e văzută pe un forum drept un declanșator de război civil, în ciuda respectului ce prevala înainte de alegeri pentru statul de drept cu tot cu CCR și ANI. În alte locuri au apărut propuneri ca după schimbarea președintelui să aibă loc rapid și alegeri anticipate nu doar parlamentare, ci și locale.

Parte din confuzia și aerul de anomie își au originea în ambiguitatea legată de atribuțiile președintelui într-o republică semiprezidențială și în obișnuința de zece ani cu un „președinte jucător“ în favoarea unor partide. Altă parte își are originea în nefericita schimbare a Constituției din 2003 care a decalat alegerile prezidențiale de cele parlamentare și locale, prelungind mandatul președintelui la cinci ani. Aceasta a însemnat instabilitate politică și administrativă în 2008-2009 și 2012-2014, iar instabilitatea de acum se va repeta dacă mandatul prezidențial nu va fi corelat din nou prin Constituție cu cel parlamentar.

Dar restul de confuzie, suspiciunea și furia provin din teama intensă a oamenilor de a nu fi iarăși înșelați, dezamăgiți, așa cum au fost la fiecare rând de alegeri când apărea un nou președinte sau alianță care voia să schimbe lumea, cu promisiuni de oameni noi și nepătați. Fiindcă ideea de curățenie n-are a face numai cu descurajarea furtului de bani sau păduri, ci și cu descurajarea furtului de primari, partide, timp și încredere a electoratului, cu descurajarea minciunilor din politică, societatea civilă și media.

Frica de pierdere a poziției, a reputației ori a locului de muncă produce în discursul public o mare cantitate de autocenzură și prefăcătorie, care în perioadele din preajma alegerilor se revelează și mai strident. Atunci când susții o idee care îți e total indiferentă (anticorupția, patriotismul, integrarea europeană, dreapta, stânga) până ce falsitatea ta ajunge să le facă altora antipatică însăși ideea respectivă.

Atunci când divinizezi ori demonizezi un anumit candidat până ce adularea sau ura ta ajung să le facă altora antipatică însăși ideea de a se asocia cu tine pentru sau împotriva acelui candidat. Și atunci, la capătul celălalt al mesajului observi că se află un cetățean care nu mai e doar plictisit sau amuzat, cu amintirile lui din Caragiale reîmprospătate mecanic, ci a ajuns să se îmbolnăvească de neîncredere, silă și furie, pe care le proiectează inclusiv asupra oamenilor din cercul lui – rude, prieteni, cunoscuți și necunoscuți de pe net. Efectul de multiplicare a nesincerității degradează treptat nivelurile comunicării în societate și sărăcește țara la fel ca marile cazuri de corupție. „Trebuie să avem decența și înțelepciunea să tăcem din gură, o perioadă, toți“, spunea premierul Ponta despre partidul său, numai că sfatul e la fel de util pentru nenumărați alți politicieni și lideri de opinie.

Iar perioada de tăcere e bună pentru următorul exercițiu: când te împinge din nou nevoia de a vorbi sau de a scrie, întreabă-te mereu: asta e ceea ce gândesc eu cu adevărat, fără a fi influențat de opiniile sau presiunile altora? Dacă da, pot să-mi permit să fiu sincer? Dacă nu, ce pot să fac astfel încât să-mi creez libertatea de a fi sincer? Și dacă nu văd acum nicio posibilitate, atunci pot măcar să fac efortul de a evalua sincer cât rău o să fac dacă mint?