Opinie Crenguța Nicolae, redactor-șef adjunct: Politica pe tocuri

Într-un discurs ținut vara trecută la Congresul Femeilor Populare, pe atunci președintele Traian Băsescu le recomanda participantelor să atragă femei de afaceri, în așa fel încât să nu rămână dependente de banii și voința bărbaților din par-tid. Băsescu se declara solidar cu cauza femeilor în politică, pentru că știe „din trăirile fiicelor“ lui cât de greu este pentru o femeie „în ziua de azi“.

Argumentația părea mai curând ironică, întrucât fiica cea mică a ex-președintelui, fostă europarlamentar, a exemplificat tocmai dependența de banii și voința tatălui, iar președinta de atunci a PMP exemplifica dependența de banii soțului și de voința protectorului ei politic. Între timp, EBA și Udrea au ieșit din politică, iar în spațiul rămas după plecarea lor rămân deloc puține tinere care au încercat să le imite, de la stilul vestimentar la clișeele verbale. Una dintre aceste tinere, fiică de primar, îi dădea o replică unei rivale care îi acuzase tatăl de troc politic cu un fruntaș al altui partid, încheindu-și pledoaria cu un citat din Elena Udrea: „Să te ferească Dumnezeu de femeile frustrate în politică“.

Evocarea acestor lucruri într-o revistă care promovează atâtea exemple de femei cu cariere clădite pe inteligență, muncă și specializare profesională pare nelalocul ei; diferența dintre femeile din politică și afaceri este însă o realitate. Ea are și n-are legătură cu subreprezentarea femeilor în funcții de conducere. În mediul de business, reprezentarea femeilor în boardurile companiilor cotate la bursă varia, la nivelul lunii octombrie 2014, între 2,7% în Malta și 32,4% în Franța, conform CE, în timp ce România era pe locul al optulea din coadă, cu 11%, sub media UE de 20,2%.

Interesant este însă că, față de datele din octombrie 2010, ponderea femeilor a crescut cel mai mult în Franța (cu 20%), dar a scăzut cel mai mult în România (cu 10,4%), în timp ce media UE a urcat cu 8,3%. Faptul că, alături de România, țările unde această pondere a scăzut sunt exclusiv din Est – Cehia, Ungaria și Slovacia, plus Estonia unde a stagnat, confirmă o constatare a experților în resurse umane, respectiv faptul că, atât ca efect al crizei financiare, cât și al schimbărilor de generație și educație, începe să se disipeze moștenirea culturală a egalității de gen din perioada comunistă. În sfera politică, acest gen de disipare nu pare să se fi simțit la nivel statistic: ca reprezentare în parlamentele naționale, ponderea femeilor a variat anul trecut în Europa între 10% în Ungaria și 44% în Suedia, media UE fiind 27%; România ocupa locul al doilea din coadă, cu 12%, conform Eurostat (față de 10-11% în 2000-2013).

Ceea ce s-a disipat însă în ultimii câțiva ani are de-a face însă cu substanța culturală. Elena Udrea a definit acest gen de schimbare: „Când am intrat în politică, încă mai era la moda femeia îmbracată în costum cenușiu, care umbla în pantofi fără toc și-și purta părul prins în coc. Și asta era nu mai departe de acum zece ani. Suntem într-un partid în care faptul că purtăm tocuri nu ne va opri cariera politică“.

Din punctul de vedere al emancipării femeii, schimbarea descrisă de Udrea a fost însă nulă, întrucât noul model co-lorat a devenit la fel de opresiv precum cel al activistei cu coc, tinzând să considere automat femeile care nu se încadrează în el drept șterse, insuficient de femei, neeligibile pentru succes. Ierarhia calităților demne de apreciat la o femeie nu pare să mai privilegieze capacitatea de a produce idei proprii, ci loialitatea față de un partid/lider.

Cei care promovează femei după acest criteriu o fac însă fiindcă prin loialitate înțeleg docilitate: e o rețetă pe care au aplicat-o în Siria Muammar Gaddafi, în Bulgaria premierul Boiko Borisov, în România președinții Traian Băsescu cu Elena Udrea și Klaus Iohannis cu Alina Gorghiu. Iar specificul unei cariere politice întemeiate pe „loialitate“ față de un mentor e că atunci când acesta își termină mandatul sau averea, aventura în politică a discipolei se termină. În lipsa unei schimbări reale în bine față de modelul activistei cu coc, clișeul stupid cu „Elenele nefaste din politica României“ (care traduce de fapt ideea „atâta pot femeile în politică“) se va tot repeta.

Și probabil va mai trece o vreme până ce stilul udrist de a reduce atât succesul, cât și insuccesul unei femei în politică la ideea de victorie, respectiv înfrângere în fața bărbaților inamici va ceda locul unei abordări mai puțin caricaturale.

Ceea ce se întâmplă cu generația (sau „lotul“) Elenei Udrea este într-adevăr o înfrângere pentru toate femeile care s-ar simți atrase de politică, dar în niciun caz una pentru care să poată fi dată vina rapid pe misoginii patriei.