Opinie Crenguța Nicolae, redactor-șef adjunct: Există viață după alegeri?

Pe măsură ce campania electorală a crescut în intensitate până aproape de dimensiunile din anii ‘90, cu prieteni și rude care se ceartă între ei de dragul unui candidat, comentatorii din media și de pe rețelele sociale au prins să deplângă situația folosind un număr relativ redus de clișee. „Țara asta își merită soarta“, „Mi-e rușine de țara asta“, „Numai în țara asta se putea întâmpla așa ceva“, „Abia aștept să plec din țara asta“ au fost folosite din abundență de toate taberele politice, de cei scârbiți de vot, de cei dornici să meargă la vot și de obiectivii de ocazie, ca mărci comune ale unei frustrări colective, chiar dacă fiecare i-a atribuit cauze complet diferite.

Parte din această frustrare e rodul propagandei, dar tocmai pentru că propagandiștii știu pe ce butoane să apese: știu că subdezvoltarea economică, emigrația masivă, dificultatea de a prospera în afara clientelismului politic, precarizarea culturală a societății înseamnă traume, speranțe înșelate succesiv din 1989, 1996, 2004 sau din perioada recentă a crizei, iar încheierea unei președinții care a durat zece ani produce firesc un moment de introspecție colectivă perfect pentru a fi transformat într-un val de agresivitate față de diverși țapi ispășitori. Băsescu, comunismul, FSN, clasa politică, presa, țăranii, bugetarii, intelectualii, pensionarii, săracii, ungurii, rușii, americanii, UE, diaspora, poporul român în ansamblu, „noi înșine“ sunt tot atâtea ținte ieftine pentru cine vrea țapi ispășitori, pentru că primul instinct al omului traumatizat, cu speranțe înșelate, e să caute vinovați și fie să-i urască și să-i elimine, dacă poate, fie să se teamă și să fugă de ei, dacă prima variantă nu-i stă în putere.

Psihologii îndeamnă însă pacienții cu traume emoționale să treacă de faza în care se învinovățesc pe sine ori dau vina pe alții, fiindcă ea nu produce soluții raționale, ci doar emoții – ura și frica, ambele paralizante și mari consumatoare de energie. „De ce mi se întâmplă asta“ le oferă pacienților șansa de a înțelege: o situație, pe ei înșiși, pe ceilalți, ce trebuie făcut, cum poți să valorifici un moment de criză ca să înveți din el, să nu-l mai repeți, să te maturizezi. Propaganda electorală, dimpotrivă, exploatează emoțiile respective și le amplifică în interesul ei, exact în măsura în care cetățenii o acceptă. „Cine e de vină pentru asta“ oferă nu o șansă, ci riscul de a eluda mereu înțelegerea problemei prin demonizarea rapidă a altora sau a propriei persoane, de a te irosi la infinit în căutarea unor noi argumente și metode de a urî și de a te înfricoșa, de a rămâne vulnerabil la orice alte momente viitoare de criză, infantilizat, incapabil de evoluție, incapabil de solidaritate cu tine însuți și cu alții. Nu e de mirare, deci, că repetăm aceleași clișee enumerate mai sus, nu doar la fiecare rundă de alegeri, dar și între perioadele electorale, și nu e de mirare că în aceste clișee România rămâne mereu „țara asta“ și nu apucă niciodată să fie numită „țara noastră“.

Nu e de mirare că nu ni se mai pare deplasat să vorbim iar și iar de repetarea Revoluției, de dictatură, de Ceaușescu, de catastrofe, apocalipsă, dezmembrarea sau prăbușirea țării la orice rundă de alegeri, atâta vreme cât n-am înțeles bine nici acum unde anume eram exact în 1989, 1996, 2004 sau în perioada recentă a crizei. Fiecare ciclu electoral începe și continuă cu aruncarea vinovăției pe „greaua moștenire“ a guvernării precedente și se sfârșește cu aceleași îndemnuri sau amenințări cu emigrarea în Congo sau cu o nouă revoluție, iar drepturi normale ca votul, asumarea unei anumite identități (țăran, funcționar, muntean, om de afaceri, ziarist, medic, profesor, politician, femeie, căpșunar) să pară acte eroice, excepționale, de luptă cu discriminarea sau cu ștampila de prostie ori corupție aplicată în bloc peste diverse grupuri sociale.

Un început de terapie ar fi, deci, să folosim chiar aceste alegeri ca să ieșim din inerția de a ne conforma clișeelor construite de noi și de alții. Ca alegător ai dreptul ca exercitarea votului să nu fie echivalată cu un act eroic, îndeplinit la capătul unei zile de uzură fizică și nervoasă, iar alegerea de a nu-ți exercita dreptul de vot, într-o țară unde votul nu este obligatoriu, să nu fie privită ca un act de trădare națională. Ca simplu cetățean, nemembru al unui partid sau ONG aferent, ai dreptul să nu fii asmuțit contra altor simpli cetățeni în numele solidarității cu politicienii momentului. Ca ziarist ai dreptul să nu fii etichetat drept vândut puterii când arăți că economia merge bine și vândut opoziției când arăți că economia merge prost.

Ca politician ai dreptul să ceri votul cetățenilor folosindu-te de meritele tale și nu simțindu-te obligat să culpabilizezi electoratul pe motiv că dacă nu te votează înseamnă că e necivilizat, misogin, șovin sau cumpărat de adversari ori speriindu-l că dacă îi votează pe competitorii tăi va veni prăpădul. Iar ca român, politician sau nu, chiar ai dreptul să spui „țara noastră“ în loc de „țara asta“.