Opinie Crenguța Nicolae, redactor-șef adjunct: Deconstruiți și veți fi liberi

Evaluarea monarhistului, care știa cum se face o campanie, e instructivă dacă ne uităm la contrastul dintre eforturile reușite de mobilizare a opiniei publice pentru o cauză oarecare (de pildă blocarea proiectului minier Roșia Montană sau întoarcerea scorului din sondaje la prezidențialele de anul trecut) și eforturile nereușite (de pildă reîmpachetarea PDL ca ARD în 2012 sau protestele contra TTIP, care în România n-au avut ecou).

Comun eforturilor reușite de mobilizare nu e numai ceea ce cu un termen vag este desemnat drept „profesionism“ (înțeles de obicei drept capacitatea de a pune la bătaie sume mari de bani, plus o armată de mesageri în media de toate felurile, plus persistența asaltului), ci intuiția de a apăsa pe butoanele afective cele mai sensibile la un moment dat. Nu pe butoanele morale sau raționale, ci pe butoanele afective, acelea de care de multe ori individul care citește știri, cărți, Facebook, Twitter sau se uită la televizor nici nu-și dă seama că mai există: cele care îl fac să vadă deodată roșu în fața ochilor când se convinge că există un Adversar (inamicul în ordine politică, economică, socială, națională, religioasă etc) care amenință supraviețuirea Familiei sale, a Țării sale, a Etniei sau a Rasei sale, a Religiei sale, a Clasei sale, așa încât trebuie nimicit.

Aceste butoane funcționează obligatoriu într-o dimensiune istorică, astfel încât agresiunea curentă sau potențială, reală sau imaginară din partea Adversarului trebuie înțeleasă mereu drept o repetare a unor agresiuni mai vechi, a unor precedente istorice care, iată, trebuie obligatoriu readuse în actualitate „spre a nu uita lecțiile istoriei“. Efectul garantat al acestei logici afective este reîncărcarea cu ura istorică pentru evenimentele deja trecute și, astfel, demonizarea deplină a Adversarului, care devine chintesența răului absolut.

Așa se explică gloria de care beneficiază termeni ca „fascist“, „nazist“, „comunist“, folosibili practic în orice fel de context, pur și simplu spre a exprima resentimentul intens și fără întoarcere față de cei etichetați astfel. Grecii furioși o reprezintă pe Angela Merkel cu mustață de Hitler; propaganda rusească a descris Maidanul drept un fenomen organizat de niște fasciști; ucrainenii îl pictează pe Putin cu șuvița lui Hitler; toată opoziția la PSD s-a construit pe asocierea partidului cu comunismul; adversarii lui Obama sau ai Papei Francisc îi descriu pe aceștia drept comuniști, marxiști; criticii lui Băsescu i-au făcut și lui caricaturi în chip de Hitler.

Aspectul cel mai grotesc al fenomenului e că asocierile se pot perpetua cu succes la infinit, ca într-un fel de „reductio ad Hitlerum“ (sau Stalinum) unde oricine poate fi în același timp acuzator sau acuzat că promovează idei sau politici naziste sau comuniste. O profesoară americană decreta zilele trecute că „trecutul fascist al Italiei se reflectă în felul cum abordează criza imigranților africani“, povestind cum saturația unor comunități față de afluxul excesiv de refugiați a dus la reabilitarea pe plan local a unor figuri istorice ca generalul fascist Rodolfo Graziani, autorul unor campanii sângeroase în Libia și Etiopia dinainte de război.

În același timp, susținătorii partidelor extremiste de dreapta din Europa înfierează constant UE drept un nou URSS, o reîncarnare a imperiului comunist care vrea să nege diferențele de rasă, etnie și sex și să primească docil toți imigranții din fostele colonii, ducând astfel la groapă civilizația Europei. Iar cea mai nouă contribuție sunt comentariile din medii creștine sau evreiești pe marginea aniversării genocidului din Armenia, care citează o remarcă a lui Hitler – „cine își mai aduce aminte azi de nimicirea armenilor?“ – menită să justifice Holocaustul. Depinzând de cine reîncălzește această secvență a istoriei, con-cluzia e fie că Vestul ar trebui să se mobilizeze la luptă spre a-i apăra pe creștinii masacrați de ISIS, fie că „Europa iudeo-creștină“ sau „creștinătatea“ ar trebui să iasă la luptă contra „islamofascismului“ susținut de toți inamicii Occidentului.

Toate acestea ilustrează cât de restrictivă, înșelătoare și ineficientă este ideologia ca instrument de înțelegere a lumii. Și, într-adevăr, conversațiile de pe rețelele sociale ori pe forumurile ziarelor arată că, în timp, oamenii par să-și fi dezvoltat un fel de rezistență la propaganda ideologică – dar nu atât prin efort propriu de gândire, cât prin îmbrățișarea aproape automată a altor forme de propagandă, la fel de tare colorată ideologic.

În unele cazuri, a scăpa de propaganda de la televizor înseamnă pur și simplu a intra sub farmecul celei de pe net. Cunoaștem cu toții replicile-clișeu care pot fi servite aproape pentru orice situație cu care se poate confrunta un cetățean, de la „cum să mă duc la război – pentru cine, pentru hoții care ne conduc?“ până la „de ce să-mi vaccinez copilul, ca să mi-l omoare ăștia?“. Explicarea realității prin lentile ideologice e ca un fast-food afectiv, oferind maximă satisfacție emoțională. Unui individ care nu are sau nu crede că are mijloacele de a lupta să corecteze realitatea în sensul dorit, ideologia îi oferă cea mai rapidă consolare virtuală: o interpretare coerentă și mereu capabilă să-l pună într-o lumină ideală pe el și grupul cu care se identifică.

Încercarea de a scăpa însă de clișeele de propagandă pe cont propriu merită făcută, iar capacitatea de a deconstrui ideologia oriunde o vedem că apare este la îndemâna oricui. Chiar dacă efortul respectiv aduce un pic cu zădărnicia lui Sisif, „deconstruiți și veți fi liberi“ e un bun slogan (nepropagandistic) pentru zilele noastre.