Opinie Crenguța Nicolae, redactor-șef adjunct: Aceasta nu e o pipă

Tabloul lui Magritte trimitea la relația dintre capacitatea umană de a lua aparența drept realitate și efectele confuziei dintre cele două, de la hazlia deziluzie practică (nu se poate fuma cu o pipă pictată) și până la varii concluzii teoretice – de pildă, că etichetele date de limbaj nu sunt decât niște clișee care simplifică arbitrar și realitatea, și imaginile create de artă. Caricatura de la Paris cu arma de foc și religia era, în schimb, din capul locului suspectă la o astfel de manifestație: unii ar fi putut-o interpreta drept o delimitare grațioasă de echivalențele ieftine între ideea de islam (sau de religie în general) și cea de violență; alții ar fi putut-o interpreta drept o ironizare fină a naivilor care încă mai stăruie să nege echivalența dintre islam sau religie în general și violență. E posibil ca altora să le fi plăcut pur și simplu faptul că francezii (sau europenii în general) încă mai știu să-și invoce memoria culturală în situații de criză, în timp ce alții să se fi înfuriat că francezii (sau europenii în general) de fapt nici nu mai fac altceva decât să se refugieze arogant și inutil în acea memorie culturală, fără să-și dea seama că dacă nu iau măsuri radicale să se apere de armele de foc concrete, următoarea generație n-o să mai știe nici cine era Magritte, nici n-o să mai stea să se întrebe ce legătură e între o religie și actele teroriste comise în numele ei.

Dar comentariile despre clișee, inspirate de tabloul pictorului belgian, nu doar că nu sunt inutile în contextul războiului cu teroriștii, ci ne ajută să ne eliberăm de propriile noastre clișee de înțelegere.

O seamă de oameni cumsecade și respectabili s-au arătat indignați de atentatul de la Paris și solidari cu victimele de la Charlie Hebdo (clișeu: valorile democratice ale europenilor civilizați sunt amenințate de barbaria musulmană). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că desenatorii n-ar fi fost de fapt decât niște stângiști atei, imorali în viața privată, care își băteau joc de toate religiile și n-aveau nimic sfânt, în reaua tradiție a Revoluției franceze de unde ni s-a tras nouă în ultimă instanță comunismul (clișeu: abandonarea creștinismului de către o Europă laicizată și libertină a făcut posibilă afirmarea islamului, o religie demnă de respect pentru că adepții ei o iau în serios și sunt gata să o apere cu prețul vieții). Și discuția se înfundă într-o frustrare: așa ne trebuie dacă ne-am uitat credința, dacă ne-am pierdut tradițiile și valorile naționale. Mai aproape ar trebui să ne simțim noi, creștinii, de musulmanii batjocoriți de Charlie Hebdo decât de Occidentul ateu, materialist și imoral, care ne-a luat suveranitatea economică și politică și acum vrea să ne ia și intimitatea, cu legile sale Big Brother.

În același timp, o seamă de oameni la fel de cumsecade și de respectabili s-au arătat viteji din fotoliu, susținând libertatea de expresie cu orice risc (clișeu: libertatea de expresie este tocmai dreptul de a jigni și insulta fără nicio opreliște legală sau culturală ceea ce alții consideră sacru). Dar asta numai până când s-a extins în mediul lor virtual ideea că dacă ar fi ca principiul libertății neîngrădite să se aplice cu consecvență, atunci ar trebui să fie acceptată recăderea în primitivismul social dinainte de era corectitudinii politice (clișeu: insultarea minorităților etnice, sociale sau sexuale nu este compatibilă cu o Europă civilizată, adică laicizată, dar insultarea religiilor da). Și discuția se înfundă într-o frustrare: cum adică să punem pe același plan apartenența religioasă cu cea de rasă, etnie, sex sau orientare sexuală, când prima e o relicvă a unui trecut de care ar trebui să scăpăm ca să ne putem numi civilizați, în timp ce celelalte sunt niște elemente legitime ale individualității, care merită să fie afirmate și respectate? Cum de nu văd, de pildă, musulmanii că Charlie Hebdo era de fapt de partea lor, a tuturor asupriților, a imigranților, și că urmărea să-i elibereze de lanțurile religiei la fel cum urmărea să-i elibereze pe creștini sau pe evrei de lanțurile religiei lor?

Nici creștinismul idealizat după care tânjește prima categorie de mai sus, nici islamul sau creștinismul incriminate ca opresive de către a doua categorie nu sunt însă ce par a fi. Forumurile catolice occidentale sunt pline de tineri dezgustați de aerul familiar și pașnic al Papei Francisc și care tânjesc după un papă maiestuos, temut, capabil să tune și să fulgere contra altor religii, a ateilor și a celor care îndrăznesc să pună la îndoială dogmele. La fel, pe forumurile românești abundă nostalgia după legionarii care luptau curajos pentru românism ori după domnitorii ortodocși perfecți care conduceau o societate sănătoasă moral. Acestea sunt însă doar încercări disperate de folosire a trecutului ca magazie din care să-ți poți bricola un sens al vieții plauzibil și o identitate plauzibilă atunci când nu știi sau nu poți să găsești în prezent elementele cu care să-ți construiești un sens al vieții real, o identitate reală. Încercări de a te opune unei percepute amenințări exterioare (la adresa ta ca individ ori a colectivității tale) printr-o strategie defensivă plauzibilă, chiar când îți dai seama că nu mai poți crede în aceleași lucruri ca strămoșii, că imitarea lor e artificială și incompletă, că rețeta lor de a supraviețui cu succes e posibil să nu-ți vindece ție deloc percepția că nu ai un viitor și că nu știi cum să trăiești.

Comentatorii occidentali au observat, la rândul lor, că tinerii de la periferiile orașelor occidentale care pleacă la jihad în Siria sau aiurea și-au bricolat singuri o idee despre islam care nu mai are comun mare lucru cu islamul “ca la carte” al părinților lor moderați și integrați în societățile lor. Și este un lucru știut că religia organizată, ierarhică, bine înrădăcinată instituțional în societate îi sancționează pe cei prea mistici ori prea rebeli ori care interpretează religia pe cont propriu, fiindcă interesul ei este să se conserve ca instituție, nu să dinamiteze societatea. Toate religiile mari și vechi produc aceleași probleme de interpretare, fiindcă textele lor sunt suficient de variate și ambigue încât să permită interpretări variate – de aceea discuțiile despre creștinismul, iudaismul sau islamul care ar îndemna la pace sau la război sunt complet inutile. Singurele diferențe relevante sunt cele de accent: când viața de apoi este valorizată de un grup de credincioși net mult mai mult decât cea de aici, e semn clar că respectivii trăiesc frustrări sociale și economice mari și că grupul respectiv se folosește de religie ca de o supapă vitală în raport cu ele și o transformă astfel în cel mai important element al identității lor, singurul teren unde își pot manifesta demnitatea și libertatea. Invers, când un anumit grup de credincioși ajunge să aibă putere socială și economică, ideea de viață de apoi pierde importanță în practica religioasă, iar religia devine ea însăși mai mult o formă de divertisment sau un hobby.

Așa se explică de ce francezii creștini sau musulmani cu un nivel de viață ridicat pot protesta față de bătaia de joc la adresa religiilor lor, dar fără a ajunge la violențe, în timp ce unii dintre urmașii de imigranți francezi inadaptați, rămași “oameni de prisos” în societatea lor, iau personal batjocura la adresa Profetului, pentru că o identifică drept încă o insultă la adresa lor, și o asociază cu insulta reprezentată de inferioritatea economică și socială a “coloniilor” față de “omul alb”. În lipsa acestei identificări și asocieri care le oferă unora ca scop în viață lupta pentru a răzbuna insulta, violența nu apare, deși frustrarea rămâne exact atâta timp cât cauzele ei extrareligioase continuă să se manifeste. La fel se explică și de ce unii români s-au simțit așa de repede solidari cu musulmanii batjocoriți: percepția de învinși ai tranziției, percepția că România însăși ar fi o perdantă a tranziției îi îndreaptă pe aceștia spre căutarea febrilă și înșfăcarea oricărui element cultural aflat la îndemână care poate funcționa pe post de haină, pavăză, acoperământ simbolic: dacii, legionarii, Eminescu, Ștefan cel Mare, cutare profet ortodox, cutare legendă despre un sfânt, niște moaște. Dar nici dacii, nici moaștele nu sunt ce par a fi pentru privitorul grăbit, gata să disprețuiască și să condamne. Dacă înțelegem asta, atunci înțelegem și că această căutare nu merită să fie ridiculizată simplist drept primitivism care poate fi eradicat cu forța din societate, la fel cum laicitatea europeană nu poate clama că o să fie victorioasă atunci când toți musulmanii vor fi forțați să fie la fel de politicoși când văd caricatura Profetului așa cum sunt creștinii când văd caricaturile Treimii.