Opinie Adriana Sohodoleanu: Povești, nu fișe tehnice

Nu am istoric de băut susținut, metodic. Cantitativ sau calitativ nu mă recomandă nimic pentru acest post și totuși, îndrăzneala fie-mi iertată, aleg să scriu despre vin. Nu critic vinul, ci evenimentul care mi-l prezintă. Sau, mai corect, conceptul din spatele lui. Vectorul care îmi aduce vinul aproape. Sau nu. Îndrăzneala de a mă crede pricepută într-ale povestitului despre vin are ceva vechime și o validează câteva degustări (cvasi)profesioniste din Africa de Sud, Italia și alte locuri la care am luat parte și unde am simțit arome de fân și alte lucruri năzdrăvane.

Degustările ulterioare, formale sau mai puțin, mi-au confirmat bănuiala: te poți da ușor drept mare cunoscător, dacă deții un bagaj decent de epitete, ceva întâlniri cu pahare la ceas de seară și o gargară rafinată. Și prin aceasta din urmă nu mă refer la darul vorbirii, ci la acela de a plimba vinul prin spatele obrajilor, trecându-l repede din stânga în dreapta și înapoi, într-o mișcare browniană sigură, alimentată de un șuierat de aer printre dinți.
Vorbesc despre degustări și lansări, prilejuri pentru diverse categorii de oameni în target să cunoască un vin, să îl placă și, bineînțeles, să îl cumpere ulterior. Am fost la degustări și am organizat degustări – de vin, de trufe și altele; pot spune, fără ezitare, că povestea este cea care face diferența.

Fără o poveste bine spusă la eveniment, rămânem cu o masă bună și atât. Cu o seară în oraș, într-o locație în care poate nu ajungem des. Cu câteva ore de relaxare sau networking. Adică cu orice altceva decât acel lucru pentru care cineva, o companie, a plătit: experimentarea produsului, interacțiunea cu lumea lui.

Vinul este o poveste în sine. Dacă e băut mut, fără istorie, anecdotă sau analiză, decade. Devine un simplu lichid ce hidratează sau – mai rău, mai bine? – dezinhibă.Eu văd vinul ca fiind povestit de paharul în care îl pui, de lumina culorii sale, de temperatura la care e servit și de timpul când a fost deschisă sticla. Sau de omul care l-a făcut, via în care a crescut, noaptea în care a fost salvat de îngheț. Poetul care i-a închinat ode, bancherul care l-a tezaurizat.

Îl mai povestește bine mâncarea care îl acompaniază. Dacă e scrisă cu har de mâini, nas și papile gustative de somelier și chefs bucătari.Despre vin vorbesc eticheta și numele. Poate că trandafirul e trandafir și dacă s-ar chema altfel, dar un vin căruia îi înțelegi numele devine cu atât mai memorabil. În cazul meu, memorabilul este un Merlot din 2003, oltean simplu, după nume, după port. La “after taste” am înțeles însă că Vlad de Vânju Mare e într-adevăr precum acel prinț valah însetat de sânge al cărui nume îl poartă – îți seceră grumazul brusc, încât ți se pare că pentru o clipă o sabie ți-a vibrat între urechi.

Înainte de a-l gusta, cunoști vinul după poveste și, în cuvinte, somelierul dezvăluie vinul cel mai bine. Personal, prefer somelierii ce spun povești celor care îmi vorbesc despre technicalities.Se spune că somelierii au fost la început conducătorii caravanelor ce alimentau Avignon-ul papal. Cu timpul, aceștia au început să cultive vie și să facă vin (vezi povestea cunoscutului Châteauneuf-du-Pape).

Tot legat de papalitatea de la Avignon se leagă și simbolul somelierului – acea “tasse de vin” din argint care deriva din medalionul episcopal și din care paharnicii degustau vinul în fața stăpânului. Degustarea făcută în zilele noastre de somelier are scopul de a detecta un defect al dopului, mai puțin vreo otravă menită unui dușman, însă frumusețea gestului rămâne. Știind acest lucru, nu e greu de imaginat câte alte secrete și istorii interesante au somelierii de spus.