Omul pe Lună a fost simbolul evoluției tehnologice, al competitivității și al cutezanței umanității. Așadar, de ce am părăsit Luna timp de 50 de ani?

Un vis al omului, de când se știe el, este să zboare. Un vis al omului modern este să zboare în spațiu. Pentru câțiva, acesta este un vis împlinit. Astronauții, cândva eroi care explorau lumi noi, ducând cu ei speranțele și imaginația întregii omeniri, au împins până la Lună ultima frontieră a umanității. Povestea s-a terminat brusc, acum 50 de ani.

În timp ce făcea ultimii pași înainte de a părăsi Luna, comandantul misiunii Apollo 17, Gene Cernan, a rostit câteva cuvinte emoționante de încheiere a spectacolului: „Plecăm așa cum am venit și, cu voia lui Dumnezeu, așa cum ne vom întoarce, cu pace și speranță pentru întreaga omenire”. Se întâmpla pe 14 decembrie 1972, iar Cernan știa că urmele sale vor fi ultimele imprimate pe solul lunar pentru o vreme deoarece misiunile Apollo planificate pentru anii următori – 18, 19 și 20 – fuseseră anulate. Dar probabil că nu ar fi ghicit că discursul său va rămâne ultimul rostit de un om pe Lună timp de mai bine de 50 de ani, scrie CNN. Scopul misiunii Artemis II, lansată de NASA pe 1 aprilie după mai multe întârzieri,  a fost doar survolul Lunii. Nimic nu a perturbat solul lunar. Totuși, misiunea reprezintă prima călătorie a omenirii în vecinătatea Lunii de la Apollo 17 încoace. O noutate este că astronauții au călătorit mai departe în spațiu decât oricare om până acum. Așadar, de ce a durat atât de mult pentru ca omul să se întoarcă la Lună?

„Răspunsul scurt la această întrebare este voința politică”, a spus Teasel Muir-Harmony, istoric al științei și tehnologiei și curator al Colecției Apollo de la Muzeul Național Smithsonian al Aerului și Spațiului din Washington. „Este nevoie de multă voință politică pentru a trimite oameni pe Lună. Acestea sunt investiții naționale extrem de complexe, foarte costisitoare și cu implicații majore. Astfel de proiecte trebuie să fie o prioritate pe o perioadă susținută de timp.” În anii de după încheierea programului Apollo din cauza tăierilor bugetare au existat o serie de alte inițiative federale pentru a trimite din nou oameni pe Lună, a precizat Muir-Harmony. „Dar ceea ce s-a întâmplat este că, pe măsură ce administrațiile prezidențiale s-au schimbat, prioritățile spațiale pentru aceste programe s-au schimbat și ele. Așadar, pur și simplu nu am văzut voința politică susținută de a duce la bun sfârșit un program care va necesita ani mulți, finanțare semnificativă și o mulțime de resurse în general.” Les Johnson, fost șef de tehnologie la NASA și care a lucrat la agenție timp de peste 30 de ani, a fost de acord că obiectivele politice în schimbare rapidă au fost un factor cheie: „La fiecare 4-8 ani, NASA își modifică complet, total și radical obiectivele zborurilor spațiale umane”, a explicat el. „Când m-am alăturat NASA în 1990, președintele de atunci, George H.W. Bush, ne-a îndrumat să ne întoarcem pe Lună. Dar când președintele Clinton a preluat mandatul în 1993, a desființat acest proiect. A spus că vom construi stația spațială orbitală și să nu facem nimic legat de întoarcerea pe Lună”, a povestit Johnson. „Am făcut asta timp de opt ani pentru ca în 2001 George W. Bush să ne spună: să anulăm toate celelalte lucruri și să ne concentrăm pe întoarcerea pe Lună. Așa că am făcut-o, și s-a născut un proiect numit Constellation, care a supraviețuit celor două mandate ale celei de-a doua președinții Bush.” Dar ciclul a continuat cu Barack Obama care a mutat prioritățile NASA mai mult către explorarea asteroizilor, iar când președintele Donald Trump a venit și  noi am revenit la obiectivele lunare. După 2020, Joe Biden a întrerupt tiparul. „A fost primul președinte din cariera mea la NASA care nu a schimbat totul”, a spus Johnson despre Biden. „Ne-a zis așa: Nu mi-au plăcut prea multe din ce a făcut Trump, dar cred că a ne întoarce pe Lună este o idee bună. Haideți să continuăm.” Acum, în al doilea mandat al lui Trump, administrația sa a dublat eforturile de a readuce astronauții pe suprafața lunară – intenționând să depășească China în noua cursă spațială. Lăsând la o parte obstacolele politice, misiunile lunare prezintă și o provocare tehnică remarcabilă. Satelitul natural al Pământului se află la peste 400.000 de kilometri distanță, iar peste jumătate din toate încercările de aselenizare s-au încheiat cu un eșec. Programul Artemis – care folosește o rachetă de propulsie și o navă spațială a căror finalizare a durat două decenii și peste 50 de miliarde de dolari – este cea mai recentă și mai promițătoare încercare a NASA de a aduce astfel de realizări cât mai aproape.

Este nevoie de multă voință politică pentru a trimite oameni pe Lună. Acestea sunt investiții naționale extrem de complexe, foarte costisitoare și cu implicații majore. Astfel de proiecte trebuie să fie o prioritate pe o perioadă susținută de timp.

Dar nu se putea ca pur și simplu să fie refacut Apollo?

E incontestabil că există multe asemănări între Apollo și Artemis, inclusiv o potrivire aproape identică în profilul misiunii între Apollo 8 și Artemis II, dar recrearea programului Apollo astăzi nu ar fi fost o opțiune practică – sau logică. Au dispărut de mult lanțurile de aprovizionare și mecanicii pricepuți care au construit hardware-ul pentru acele misiuni lunare de la mijlocul secolului al XX-lea. „Oamenii întreabă ce a fost în neregulă cu Apollo”, a spus Wayne Hale, fost manager de program pentru naveta spațială NASA, în timpul unei reuniuni a Comitetului pentru Explorare și Operațiuni Umane al agenției. „Ce a fost în neregulă cu Apollo e că s-a terminat.” O parte des menționată a legendei Apollo este că navele spațiale și rachetele programului erau controlate de computere mai puțin puternice decât un smartphone modern. De atunci, NASA a folosit mult progresul tehnologic, în special la explorarea robotică a altor lumi. Dar zborurile spațiale – și în special zborurile spațiale cu oameni la bord – sunt mult prea complexe, periculoase și costisitoare pentru a traduce direct progresele informatice în misiuni lunare mai ușoare și mai ieftine. Tehnologia cu care interacționează oamenii obișnuiți de pe Pământ are, de asemenea, avantajul de a fi testată de milioane de utilizatori și îmbunătățită de-a lungul deceniilor de producție în masă. Misiunile complexe în spațiul cosmic necesită însă contracte de miliarde de dolari și ani de muncă continuă pentru același obiectiv – un scenariu care a fost greu de obținut în anii de după Apollo, deoarece administrațiile prezidențiale au oprit și au început diverse programe emblematice de explorare umană. „Artemis este cel mai de succes program lunar pe care Statele Unite l-au avut în ultimele decenii”, a remarcat Casey Dreier, șeful departamentului de politică spațială de la The Planetary Society, un grup non-profit de susținere a explorării spațiale – „pentru că el încă există”. La nivel tehnic, diferențele dintre navele spațiale Apollo și Artemis sunt vaste. Pentru început, computerele de zbor ale lui Orion sunt de 20.000 de ori mai rapide și posedă de 128.000 de ori mai multă capacitate decât unica mașină care a ghidat Apollo. Capsula Orion oferă echipajului – crescut de la trei la patru oameni – mai mult loc și oportunități pentru exerciții fizice și divertisment. Și o toaletă mult mai bună – de 30 de milioane de dolari – să fie aceasta cea mai scumpă budă din istoria omenirii? A fost totuși  promovată ca un salt uriaș în tehnologia budelor folosite în spațiul profund. „În cadrul programului Apollo, astronauții aveau un dispozitiv de colectare a deșeurilor care era ca o pungă de plastic cu margine, pe care și-l lipeau. Nu a fost cea mai plăcută experiență”, a spus Muir-Harmony. Pentru curioși, o simplă căutare pe net după “the mystery of the floating turd” duce la o poveste cu un mister spațial încă neelucidat care s-a petrecut în nava misiunii Apollo 10 din 1969. La bordul navei Orion, care are cu aproximativ o treime mai mult spațiu locuibil decât Apollo, echipajul se va bucura de luxul unei băi adevărate. „Este o cameră mică ascunsă în nava spațială în care se poate intra”, a explicat Muir-Harmony. „Arată ca un mic dulap sau o mică cabină telefonică. Este mică, dar există o oarecare intimitate, ceea ce este esențial atunci când ai un echipaj format atât din bărbați, cât și din femei.” În timpul erei Apollo, a adăugat ea, problema toaletei a fost parte centrală a discuției despre dacă femeile ar trebui să fie astronaut. „Programul sovietic a avut o femeie care a zburat în spațiu cu 20 de ani înainte de Statele Unite. Dar unii oameni au spus că proiectarea tehnologiei camerei de baie pentru femei în spațiu ar fi o prea mare complicație inutilă”, a spus Muir-Harmony. „Puteți dezbate acest lucru, dar este important să vă gândiți la intimitate atunci când aveți un echipaj format atât din bărbați, cât și din femei, și astfel s-a reușit realizarea acestui lucru cu designul navei spațiale Orion.” Băile în spațiu au evoluat mult de la Apollo. Stația Spațială Internațională, de exemplu, are o cabină relativ spațioasă pentru spălat și folosirea toaletei. Iar capsula SpaceX Crew Dragon, care din 2020 transportă astronauți către și de la laboratorul orbital, are o mică zonă privată cu o toaletă cu vid. Revenind la toaleta cu care a fost dotată Artemis II, trebuie spus că aceasta s-a defectat în timpul misiunii. Astronautul care a reparat-o a fost “instalatoarea” Christina Koch.

La nivel tehnic, diferențele dintre navele spațiale Apollo și Artemis sunt vaste. Pentru început, computerele de zbor ale lui Orion sunt de 20.000 de ori mai rapide și posedă de 128.000 de ori mai multă capacitate decât unica mașină care a ghidat Apollo. Capsula Orion oferă echipajului – crescut de la trei la patru oameni – mai mult loc și oportunități pentru exerciții fizice și divertisment.

Un scop nou

Obiectivele celor două programe sunt, de asemenea, semnificativ diferite. Apollo a îndeplinit deja misiunile unice de „steaguri și urme”, a spus Hale. Acum, NASA dorește să creeze infrastructura care le va permite astronauților să trăiască și să lucreze într-o bază lunară – ducând în cele din urmă o prezență umană durabilă și permanentă pe Lună. „Aceasta înseamnă că modulele de aselenizare care sunt dezvoltate sunt proiectate să rămână mai mult de o zi. Sunt menite să facă parte dintr-o arhitectură sau un sistem mai mare care va avea în cele din urmă habitate pe Lună”, a spus Johnson, adăugând că, deși Artemis II amintește de Apollo 8, programele vor diverge dramatic. Ascensiunea industriei spațiale comerciale a contribuit la alimentarea acestui impuls decisiv către revizuirea planurilor lunare, crede Brian Odom, istoricul șef al NASA. „NASA este acum client al unei industrii private, unde avem SpaceX, Boeing, Blue Origin. Acesta este un factor favorabil care ne-a ajutat”, a spus Odom. SpaceX se numără printre cei mai mari dintre acești parteneri, iar CEO-ul său, Elon Musk, a anunțat recent o schimbare dramatică în strategia companiei, de la prioritizarea trimiterii de oameni pe Marte la construirea mai întâi a „unui oraș care se dezvoltă singur pe Lună”. Cu toate acestea, a adăugat Odom, revenirea pe Lună a depins întotdeauna de potrivirea unor piese. „Spațiul este un mediu foarte dificil și necesită ca multe lucruri diferite să se potrivească în același timp. Angajamentele comerciale, angajamentele internaționale și acum guvernul – toate trei lucrând împreună, asta ne-a permis cu adevărat să ajungem în acest punct”, a spus el. „A fost un drum lung, dar întoarcerea a fost întotdeauna o strategie și a apărut în câteva momente diferite. Acum avem infrastructura la locul ei, avem parteneri – și a devenit posibil.” Un aspect crucial este că prezența umană prelungită pe solul lunar va beneficia, de asemenea, de experiența acumulată prin programele care au urmat erei Apollo, cum ar fi Stația Spațială Internațională, unde oamenii au avut o prezență permanentă de peste 25 de ani. „Întoarcerea pe Lună va necesita șederi pe termen lung pe suprafața lunară și, prin urmare, înțelegerea efectelor locuirii în spațiu asupra corpului uman”, a declarat James W. Head, profesor de cercetare în științe ale Pământului, mediului și planetare la Universitatea Brown, care a lucrat la programul Apollo. „Și misiunile robotice efectuate între timp, cum ar fi Lunar Reconnaissance Orbiter al NASA, au furnizat informații despre unde să mergem și să găsim resursele necesare pentru a susține prezența umană, indicând posibilitatea ca resursele de apă să fie blocate la polii lunari.” Și dacă liderii mondiali au nevoie de o motivație suplimentară, a adăugat Head, ar trebui să ia în considerare cuvintele comandantului Apollo 16, John Young, care a fost întrebat înainte de a se pensiona în 2004 care a fost rostul cheltuirii banilor pentru a merge pe Lună. „Istoria geologică a Pământului este destul de clară: ea ne spune, destul de brutal, că speciile care se dezvoltă pe o singură planetă nu rezistă în timp”, a spus Young.

„Întoarcerea pe Lună va necesita șederi pe termen lung pe suprafața lunară și, prin urmare, înțelegerea efectelor locuirii în spațiu asupra corpului uman”, a declarat James W. Head, profesor de cercetare în științe ale Pământului, mediului și planetare la Universitatea Brown, care a lucrat la programul Apollo.

Presiune geopolitică

Programul Apollo a trebuit să se confrunte cu termenul limită impus de președintele John F. Kennedy, care în 1961 și-a prezentat Congresului obiectivul de a trimite un om pe Lună înainte de sfârșitul acelui deceniu. El voia ca SUA să învingă Uniunea Sovietică, care pusese deja un satelit și un om pe orbită.

„Un element esențial pentru înțelegerea începuturilor cursei spațiale și a motivului pentru care Statele Unite au trimis oameni pe Lună a fost contextul Războiului Rece și competiția pentru inimile și mințile lumii”, a explicat Muir-Harmony. „Statele Unite erau destul de îngrijorate de influența sovietică, în special în țările tinere. Explorarea spațială era văzută ca un instrument de influență cu adevărat puternic la nivel internațional.” Astăzi, Statele Unite consideră China drept rivalul lor principal, iar guvernul a căutat aliați care să-i împărtășească viziunea asupra viitorului explorării lunare printr-un set de acorduri internaționale numite Acordurile Artemis, la care au aderat acum peste 60 de națiuni. Acordurile neangajante conturează o abordare unică, pașnică și sustenabilă a explorării spațiale civile. Acestea se bazează pe Tratatul privind Spațiul Cosmic existent din 1967, care prevede că nicio națiune nu poate revendica teritoriu în spațiu ca fiind al său sau să îl folosească pentru a instala arme de distrugere în masă. Cu toate acestea, Acordurile Artemis nu au fost negociate multilateral în același mod ca Tratatul privind Spațiul Cosmic, iar unii analiști susțin că acestea încalcă unele dintre principiile sale, de exemplu permițând mineritul comercial pe Lună. Revenirea pe Lună pentru o prezență pe termen lung și construirea unei infrastructuri în mediul lunar nu ar fi sustenabile pentru o singură țară, a spus Odom. „Cred că asta face ca Acordurile Artemis să fie atât de bune – creează un cadru pentru oportunități, dar subliniază și ideea că acest lucru este pentru umanitate, nu doar pentru o națiune.” Cu toate acestea, chiar dacă nicio altă țară nu s-a apropiat vreodată de trimiterea unei misiuni cu echipaj uman pe Lună, China are, de asemenea, planuri concrete de a face acest lucru până în 2030 – și nu este semnatară a Acordurilor Artemis. „Poate exista percepția că SUA sunt într-o cursă cu China pe Lună”, a spus Odom. „Poate că va exista o a doua cursă spațială, dar cred că aceasta va fi întotdeauna echilibrată cu înțelegerea riscului, lucru care devenise problematic în primii ani ai misiunii Apollo, când ideea că trebuie să o faci înainte de sfârșitul deceniului a devenit un factor principal, costul fiind vieții a trei membri ai echipajului”, a adăugat el, referindu-se la accidentul Apollo 1 din 1967, când în timpul unei repetiții de lansare la sol au murit toți cei trei membri ai echipajului în urma unui incendiu izbucnit în cabină. De la Apollo încoace, a remarcat Odom, dezastrele Challenger și Columbia au cimentat, de asemenea, o abordare mai solidă a riscului: „Am învățat atât de multe lecții pe calea cea mai grea, iar acum aceste lecții sunt aplicate.”   

Traducere și adaptare: Bogdan Cojocaru