Oana Ioniță, ZF: Trăim din ce în ce mai mult într-o „bulă” digitală. Problemele lumii apar între două reclame și dispar la următorul scroll

Trăim într-o lume în care războaiele, crizele umanitare, sărăcia extremă și dezastrele climatice ne ajung în buzunar, în format vertical, cu sunet care e în trend și durată de maximum 60 de secunde. Le consumăm între două story-uri și o notificare de la bancă. Și, fără să ne dăm seama, ele nu mai sunt evenimente care cer reacție, ci conținut care cere atenție – pentru câteva secunde.

Problema nu este că nu știm. De fapt, știm mai mult ca oricând. Vedem imagini reale, brute, nefiltrate. Vedem copii scoși de sub dărâmături, coloane de refugiați, orașe distruse. Le vedem la rezoluție mare, cu martori direcți, cu explicații – pe fiecare platformă de social media, în fiecare publicație online de știri. Și totuși, ceva nu se mai leagă. Emoția nu mai duce nicăieri, în cele mai multe cazuri.

Platformele pe care le folosim nu fac diferența între o tragedie și un trend. Algoritmul nu are „conștiință”. Pentru el, un clip cu un bombardament și unul cu o rețetă virală sunt egale, dacă generează engagement. Așa ajung să coexiste pe ecranele telefoanelor noastre – fără ruptură, fără pauză, fără spațiu pentru procesare. Totul e un flux continuu, neted, din ce în ce mai ușor de digerat. Consumăm problemele  fragmentat.

Le vedem fără context. Le simțim fără continuitate. Și, foarte important, le trăim fără consecințe. După ce închidem aplicația, lumea noastră rămâne, în mare parte, neschimbată. Frigiderul e plin. Internetul merge. Cafeaua de specialitate e tot pe biroul nostru. Nu e de mirare că tragediile încep să ne pară mai mult ficțiune. Le vedem des, dar nu ne ating direct. Iar creierul nostru, bombardat constant cu stimuli, învață să se protejeze.

Nu mai reacționează la tot pentru că ar fi imposibil să o facă (și în același timp să poți rămâne complet funcțional la job, acasă etc). Și de asta fiecare ne-am creat propriile noastre bule în care putem să funcționăm în continuare – cu burnout, suparasaturați informațional, dar măcar funcționali în societate. De multe ori, reacția noastră se reduce la gesturi mici, simbolice. Un like. Un share. O inimioară. Nu sunt inutile, dar sunt insuficiente. Și, mai grav, ne pot păcăli că „am făcut ceva”. Că ne-am implicat. Că ne-am îndeplinit datoria morală.

După care mergem mai departe. Suntem prima generație care asistă la aproape tot ce se întâmplă în lume, în timp real, fără să fie obligată să facă ceva. E un privilegiu toxic. Vedem tot, fără să fim implicați structural în nimic. Mai e ceva: multe dintre aceste probleme par imposibil de rezolvat la nivel individual. Ce poți face tu, concret, pentru un conflict la mii de kilometri distanță? Pentru o criză economică globală? Pentru schimbările climatice? Neputința se adună.

Și, ca să nu ne frângă, ne retragem emoțional înapoi în bula noastră. Pentru că fiecare are câte o problemă, câte o factură de plătit, responsabilități față de apropiați. Așa a apărut de fapt această distanță dintre mine (ca individ) și restul lumii. Așa se construiește bula, ca o formă de autoapărare. Ne concentrăm pe ce e mic, controlabil, familiar. Pe viața noastră. Pe problemele noastre. Restul e pentru organizațiile internaționale, pentru NATO, pentru UE de rezolvat. Sunt conștientă că ne pasă în continuare – dar mai știm cum să ne pese fără să ne distrugem emoțional, să ne consumăm și să credem că lumea e fără speranță? Suntem capabili să transformăm informația în responsabilitate, nu doar în consum?  

Oana Ioniță este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium