Oana Ioniță, ZF: Fericirea ca obiectiv de carieră - noul stres al generației Z

În 2025, ideea de carieră nu mai înseamnă ce însemna acum mulți ani pentru părinții sau bunicii noștri. Pentru generațiile anterioare, a avea un loc de muncă stabil, cu un salariu decent, era o formă de reușită. Era dovada că ai reușit să „te așezi”. În schimb, pentru noi, generația Z, cariera a devenit un spațiu de „finding yourself”, de validare, de „aliniere” cu valorile proprii și de găsire a fericirii. Fericirea, până nu de mult un deziderat uman vag și subiectiv, s-a metamorfozat într-un criteriu de alegere profesională. Tinerii nu mai vor doar să muncească. Vor ca munca lor să le reflecte identitatea, să le susțină valorile, să aibă sens și, de preferat, să schimbe și lumea. Too much to ask? Dar tocmai această aspirație devine sursă de stres și nemulțumire profundă. Pentru că, în realitate, cele mai multe joburi nu ne oferă nici împlinire personală, nici stabilitate, nici sens. Doar efort și facturi de plătit.

Promisiunea „Fă ceea ce îți place și nu vei munci nicio zi în viața ta” s-a transformat într-o capcană motivațională. Sub influența culturii self-help, a influencerilor de dezvoltare personală și a capitalismului de tip Silicon Valley, noi am crescut cu ideea că fericirea nu este doar posibilă, ci necesară în muncă. Ideea unei cariere „pline de pasiune” a înlocuit modelul pragmatic, iar orice semn de plictiseală, efort sau disconfort e perceput ca un semnal de alarmă că „nu e jobul potrivit”. Dacă nu te trezești dimineața cu entuziasm, înseamnă că e timpul să te reinventezi. Așa se naște presiunea continuă de a căuta jobul ideal, rolul ideal, compania ideală — într-un context al pieței muncii care nu este nici pe departe ideal.

Contrar așteptărilor, această căutare a fericirii profesionale nu duce mereu la descoperire de sine, ci adesea la anxietate și burnout. Tinerii de astăzi schimbă joburile tot mai des – nu doar din cauza condițiilor de muncă, ci și dintr-un sentiment persistent că „încă nu au găsit ce li se potrivește”. Piața muncii devine astfel un teren instabil, unde loialitatea față de angajator e înlocuită de o loialitate față de sine — dar una tensionată, fragilă și mereu nemulțumită. Fiecare decizie profesională devine o decizie existențială. Fiecare CV devine o declarație de identitate. Iar acest nivel de presiune este, paradoxal, incompatibil cu liniștea interioară pe care tinerii o caută.

În mod ironic, generația Z este acuzată că „nu vrea să muncească” sau că „nu rezistă la stres”, deși este una dintre cele mai educate, conectate și flexibile generații. Mulți tineri sunt dispuși să învețe, să se reinventeze, să își asume riscuri. Dar nu mai acceptă ideea că munca ar trebui să fie în mod intrinsec un sacrificiu zilnic. Refuzul lor de a accepta joburi toxice sau prost plătite este adesea interpretat ca lene, când de fapt e o reacție la o realitate economică instabilă și un sistem care cere mult, dar oferă puțin. Când salariile nu acoperă costurile de trai, când beneficiile lipsesc, când munca remote s-a transformat într-o izolare cronică, iar burnoutul este norma, cerința de a mai fi și „fericit” devine absurdă.

Povara fericirii în carieră este, în esență, o formă nouă de presiune sistemică. Pe lângă obiectivele de performanță, indicatorii de productivitate și termenele-limită, tinerii trebuie să bifeze și starea de bine. Nu e suficient să fii competent. Trebuie să fii pasionat. Nu e suficient să execuți. Trebuie să visezi. Nu e suficient să îți faci treaba. Trebuie să o faci cu entuziasm și zâmbetul pe buze. Astfel, emoțiile devin o cerință de performanță. Nefericirea la locul de muncă nu mai e o consecință a stresului sau a suprasolicitării, ci un eșec personal.

Algoritmii social media nu ajută deloc. Instagram, TikTok, YouTube abundă în conținut care glorifică antreprenoriatul, nomazii digitali, work-life balance-ul perfect și carierele creative. Tinerii sunt bombardați cu povești de succes care par spontane și organice: oameni care au renunțat la corporație ca să-și urmeze visul, freelanceri care lucrează de pe plaje exotice, creatori de conținut care fac bani doar din „a fi ei înșiși”. În acest peisaj, realitatea unui job de birou de 9-17, cu taskuri repetitive, ședințe sterile și salarii modeste dintr-o corporație oarecare, pare nu doar plictisitoare, ci inacceptabilă. Se instalează ideea că viața ta profesională trebuie să semene cu un vlog bine editat.

În mod obiectiv, nu toată lumea poate — sau ar trebui — să transforme munca într-un spațiu de „autoactualizare”. Unele joburi sunt tranzitorii, altele sunt pur și simplu surse de venit. Nu orice pasiune poate deveni profesie. Nu orice vis se monetizează. Dar a spune aceste lucruri în 2025 sună aproape jignitor, într-un climat dominat de discursuri inspiraționale pe TikTok. Fericirea a devenit nu doar un drept, ci o obligație.

Mulți tineri încep să sară de la un proiect la altul, din dorința de a găsi acel „ceva” care să le aprindă pasiunea. Rezultatul? Lipsa de rădăcini, fragmentare profesională, CV-uri care par incoerente și un sentiment generalizat de „niciunde nu e bine”. Psihologic, apare fenomenul numit „paradoxul alegerii” — cu cât avem mai multe opțiuni, cu atât suntem mai puțin satisfăcuți. Într-o lume în care poți fi orice, să alegi un drum devine aproape paralizant. Și orice alegere pare insuficientă.

Avem nevoie de o reevaluare a modului în care privim cariera. Fericirea nu trebuie să fie o stare continuă, ci poate fi o combinație de stabilitate, autonomie și recunoaștere. Uneori, e suficient ca un job să nu te epuizeze. Alteori, e în regulă ca munca să fie doar o parte a vieții, nu centrul ei. Mai ales într-o societate în care timpul liber, relațiile sociale și sănătatea mintală devin resurse tot mai rare.   

Oana Ioniță este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium