Oana Ioniță, ZF: De ce anul 2025 se simte ca anul burnoutului pentru toată lumea?

Burnoutul obișnuia să fie o problemă de „nișă” – o problemă a medicilor care lucrau până târziu în noapte, a avocaților corporatiști mereu pe muchia deadline-urilor sau a fondatorilor de startup care trăiau cu cafea, adrenalină și ședințe. Anul acesta, epuizarea pare că a devenit o stare colectivă. Nu mai vorbim despre oboseală trecătoare (care se rezolva cu city break într-un oraș european), ci despre un tip de epuizare care nu dispare nici după o noapte bună de somn, nici după o vacanță scurtă și nici după o cană de cafea băută într-un loc instagramabil. Trăim într-o lume în care toți par să fie obosiți.

Fără să ne dăm seama, am alunecat într-o criză culturală a oboselii. Suntem o generație – de fapt, mai multe generații – care funcționează pe gol. Lucrăm, comunicăm, ne conectăm, dar rareori ne mai simțim prezenți. Burnoutul din 2025 nu e rezultatul unui singur factor, ci al unei combinații toxice de presiuni care s-au amestecat până când n-au mai putut fi separate.

Trăim într-o cultură a disponibilității permanente. Teams, Zoom – toate ne-au făcut munca mai „flexibilă”, dar și mai invazivă. Mult mai invazivă după pandemie decât ne-am imagina. Nu mai există o oră clară la care se termină ziua de lucru, iar granița dintre „acasă” și „la birou” a devenit un mit. Dacă lucrezi de acasă, practic această graniță este inexistentă. „Chiar dacă e 6, pot să mai stau puțin să rezolv taskul ăsta” – și destul de des mai petrecem o oră sau două în fața laptopului. Punctul verde de lângă numele tău din aplicație a devenit un simbol al loialității. Dacă ești offline, ești suspect. Dacă răspunzi la un mesaj la 22:30, ești dedicat. Și undeva, între notificări, KPI-uri și „calluri scurte”, am uitat ce înseamnă liniștea și ce să facem cu timpul liber. Cum ne deconectăm real?

Peste toate astea, planează nesiguranța economică. Piața muncii e un haos în slow motion: concedieri anunțate peste noapte, bugete tăiate, companii care „se restructurează strategic” și nici nu mai vorbim de măriri salariale. Chiar și cei mai buni dintre noi trăiesc cu teama că ar putea fi următorii. „Să faci mai mult cu mai puțin” a devenit o mantră, atât pentru angajați, cât și pentru angajatori. Dar în goana după eficiență, tot mai mulți descoperim că prețul real e sănătatea mintală.

Apoi vine presiunea socială, perfecționată și amplificată de rețelele sociale. Ne comparăm neîncetat – cariere, vacanțe, familie, hobby-uri. „Cum X reușește atâtea în vremurile astea și eu nu?”  – toți o gândim din când în când. Pe Instagram și LinkedIn, toată lumea pare să aibă viața pusă la punct: succes profesional, vacanțe, corp tonifiat, meditație la răsărit, sală la final de zi. În fața acestor vitrine digitale, realitatea noastră pare mereu insuficientă. Trăim cu impresia că suntem în întârziere în viață.

Și, ca și cum nu era destul, s-a adăugat și presiunea invizibilă a inteligenței artificiale. AI-ul a adus promisiunea unei lumi mai ușoare, dar și anxietatea unei lumi mai nesigure. Ne fascinează, ne ajută, ne inspiră – și totuși, undeva în adâncul minții se naște întrebarea: „Cât timp mai e nevoie de mine, de fapt?”. Deja citim despre rolurile de entry-level sau cele administrative pe care le preia încet AI. Ne simțim forțați să ținem pasul cu o viteză care nu mai e omenească.

Pentru a face față, am inventat o industrie întreagă a „wellbeingului”. Meditație la prânz, yoga între două meetinguri, retreaturi în natură – toate menite să repare ceea ce sistemul distruge zi de zi. Dar adevărul e că am transformat chiar și relaxarea într-o formă de performanță. Ne odihnim nu pentru a trăi mai bine, ci pentru a lucra mai eficient după. Epuizarea s-a ascuns sub un ambalaj de echilibru și autoîmbunătățire. Companiile au învățat și ele lecția: e mai simplu să ofere un abonament la o aplicație de mindfulness decât să schimbe o cultură organizațională care glorifică munca în exces. E ca și cum dai umbrele oamenilor în mijlocul unei furtuni și numești asta grijă și ajutor.

Desigur, sunt și oameni care încep să spună „nu”. Care refuză meetinguri inutile, închid laptopul la timp și nu mai răspund la mesaje după program. Care aleg locuri de muncă mai „ușoare”, chiar dacă mai prost plătite. Care pun pe primul loc nu ambiția, ci sănătatea lor mintală. Însă nu toată lumea își permite acest lux.

Poate burnoutul nu e despre cât muncim, ci despre cum trăim.

Despre felul în care am învățat să ne măsurăm valoarea în productivitate și să confundăm epuizarea cu dovada implicării. Cât timp vom continua să numim asta normalitate?     

Oana Ioniță este Social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium