Oana Ioniță, ZF: Dacă AI ne ia nu doar taskurile, ci și o parte din sensul muncii, ce mai înseamnă o viață împlinită?

Am fost învățați să ne definim prin ceea ce facem. „Cu ce te ocupi?” este una dintre primele întrebări pe care le punem atunci când cunoaștem pe cineva nou, iar răspunsul spune, de multe ori, mai mult decât profesia. Ne spune cine suntem, cât de ambițioși suntem, ce știm să facem, cât câștigăm și, uneori, chiar cât de valoroși credem că suntem.

Pentru generațiile baby boomers, X și, într-o anumită măsură, mileniali, profesia și parcursul profesional au fost, în general, elemente importante ale identității adulte. Generația mea, Gen Z, încearcă să se raporteze diferit la această idee. Nu mai vrem ca jobul să fie întreaga noastră identitate și vorbim mult mai mult despre echilibru, timp liber și viață în afara muncii. Dar, în realitate, nici noi nu am reușit să ne desprindem complet de această logică: încă ne prezentăm prin ceea ce facem, încă ne măsurăm succesul prin carieră și încă ne întrebăm dacă suntem „suficient de buni” profesional. Deși am fost expuși online la o viață mai „romantizată” a tinerilor care reușesc să muncească foarte puțin și să călătorească mult, să își cumpere mașini și apartamente fără credite, să deschidă afaceri de succes – acestea sunt doar excepții. Pentru noi ceilalți, realitatea este că petrecem mai mult timp la job decât cu prietenii sau familia – deci, că vrem, că nu vrem, profesia este parte din identitatea noastră.

Deși în aceste vremuri, salariul este extrem de important, munca nu a fost niciodată doar despre asta. Ne-a oferit structură, rutină, relații, sentimentul că progresăm și, pentru mulți dintre noi, un scop. Prin muncă ne dezvoltăm abilitățile, devenim independenți, contribuim la ceva mai mare decât noi și primim confirmarea că avem un loc în societate. Nu este întâmplător că cercetările despre „meaningful work” leagă munca percepută ca fiind relevantă de satisfacția profesională, implicare și chiar de satisfacția generală față de viață. Și generația noastră, ca oricare alta, se regăsește în aceste statistici. Legătura strânsă dintre sensul muncii și performanță este confirmată și la nivel științific. O metaanaliză publicată de Allan și colaboratorii săi (2019), care a evaluat 44 de studii pe un eșantion de peste 23.000 de participanți, arată că o activitate profesională percepută ca fiind semnificativă aduce beneficii majore pe toate planurile. Cercetarea demonstrează că angajații care găsesc un scop în munca lor raportează un nivel mult mai ridicat de implicare, satisfacție profesională și atașament față de organizație. Mai mult, efectele pozitive depășesc sfera profesională: sensul muncii corelează direct cu o satisfacție generală de viață mai mare, cu un sentiment extins de împlinire personală și cu o stare mai bună de sănătate fizică și mentală.

Dar câtă satisfacție mai avem la locul de muncă dacă ne bazăm mai mult pe AI? Până acum, tehnologia ne-a ajutat în principal să muncim mai repede. Automatizarea a preluat sarcini repetitive, software-ul a făcut calculele în locul nostru, internetul ne-a conectat cu informații și oameni.
AI-ul face însă mult mai mult de atât.

Pentru prima dată, o tehnologie începe să intre masiv tocmai în zona pe care am considerat-o mult timp profund umană: scrisul, analiza, cercetarea, designul, programarea, traducerea, generarea de idei, luarea unor decizii și chiar anumite forme de creație. Nu mai vorbim doar despre o mașină care face mai repede ceea ce îi cerem. Vorbim despre sisteme care pot produce, în câteva secunde, ceva ce până de curând era rezultatul educației, experienței și muncii intelectuale a unei persoane.

Dacă AI schimbă nu doar structura muncii, ci și sensul ei, ce se întâmplă cu noi? Să presupunem că un angajat obișnuia să scrie rapoarte, să analizeze date, să pregătească prezentări sau să vină cu primele variante ale unor concepte. Dacă AI-ul face toate acestea în câteva minute, compania poate deveni mai productivă. Dar ce se întâmplă cu omul care, timp de ani de zile, și-a construit identitatea profesională în jurul acestor competențe?

Probabil vom spune că va face lucruri „mai importante”. Este posibil. Și ar fi, de altfel, scenariul optimist.

Dacă AI preia munca repetitivă și ne lasă mai mult timp pentru creativitate, relații, strategie, cercetare sau proiecte personale, am putea ajunge să muncim mai puțin și să trăim mai mult. Productivitatea crescută ar putea însemna mai mult timp liber, săptămâni de lucru mai scurte și mai mult spațiu pentru familie, prieteni, călătorii, sport sau pur și simplu pentru a nu face nimic.

Dar există o problemă: e posibil ca societatea (și piața muncii) să nu folosească câștigul de productivitate pentru a ne oferi mai mult timp, ci pentru a ne cere să producem și mai mult.

Răspunsul cinic ar fi că devenim niște simpli „editori” sau „supervizori” ai unor mașini mai deștepte decât noi. Dacă un algoritm îți generează strategia de marketing în trei secunde, iar rolul tău se reduce la a da copy-paste și a corecta câteva virgule, mândria profesională începe să se dizolve. Dispare satisfacția aceea profundă de la finalul zilei când știi că ai rezolvat o problemă grea prin propriul tău efort intelectual.

Dacă studiul lui Allan ne arată că sănătatea noastră mentală depinde de acest sens găsit în muncă, riscul major al erei AI nu este doar șomajul tehnologic, ci o criză existențială de masă. Ce facem când munca nu ne mai poate oferi sentimentul de utilitate și unicitate?

Istoria ne-a învățat că tehnologia creează noi locuri de muncă în locul celor distruse. Dar de data aceasta, miza este alta. Nu ne întrebăm dacă vom mai avea din ce trăi – deși și asta este o îngrijorare legitimă –, ci dacă vom mai avea pentru ce să muncim cu pasiune.

Poate că salvarea Gen Z și a generațiilor care urmează stă tocmai în capacitatea de a muta centrul de gravitate al identității noastre în afara biroului. Dacă AI preia logica eficienței și a productivității absolute, nouă ne rămâne datoria de a recupera logica umanului. O viață împlinită va trebui să însemne mai puțin „ceea ce producem” și mai mult „ceea ce experimentăm” și „cum ne conectăm”.

Sensul va trebui căutat în spațiile pe care algoritmii nu le pot simți: în calitatea relațiilor noastre, în comunitățile din care facem parte, în hobby-urile făcute exclusiv pentru bucuria procesului, nu pentru monetizare, și în capacitatea de a fi prezenți. Va trebui să învățăm să fim mândri nu de cât de productivi suntem la job, ci de cât de empatici, curioși și autentici suntem în viața de zi cu zi.

Munca ne-a definit identitatea timp de secole pentru că era cel mai la îndemână instrument de validare. AI-ul ne forțează, brutal, să ne desprindem de această ancoră.

Ce ne face valoroși dacă nu suntem cei mai rapizi?

Ce ne face relevanți dacă o mașină poate scrie mai bine?

Ce ne face creativi dacă un model poate genera sute de idei într-o secundă?

Și, mai ales, ce ne face să ne simțim utili dacă nu mai este nevoie de noi în același mod?

Ironia este că AI-ul ar putea ajunge să ne pună în fața unei întrebări foarte vechi: dacă nu ar trebui să muncim pentru a supraviețui, pentru ce am alege să ne folosim timpul?

Nu știm încă dacă AI va produce mai multă libertate sau mai multă anxietate. Probabil va face ambele lucruri, în același timp, pentru oameni diferiți.

Pentru prima dată după mult timp, am putea fi obligați să ne răspundem sincer la întrebarea: Dacă munca nu ne mai definește, atunci cine suntem.   

Oana Ioniță este social media manager BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, După Afaceri Premium