Oana Ioniță, Business MAGAZIN. Generația care vrea să-și permită un apartament fără 30 de ani de datorii

Pentru mulți dintre părinții noștri, ideea de reușită în viață s-a tradus, aproape mereu, prin „să ai casa ta”. O locuință – de preferat cumpărată, nu închiriată – a fost simbolul stabilității, al maturizării. Pentru noi, cei din generația Z, lucrurile nu mai sunt atât de clare.

Da, ne dorim și noi un spațiu al nostru. Dar când ne uităm la prețurile de azi, la ratele bancare, la dobânzi, la salarii și la cum arată viitorul economic, nu putem să nu ne întrebăm: de ce a devenit un apartament decent un lux? De ce trebuie să ne îndatorăm 30 de ani pentru 2 camere la periferia orașului?

Trăim într-o cultură în care „a fi chiriaș” este încă perceput ca un eșec. Ai 27 de ani și stai în chirie? Automat apar întrebările: De ce nu cumperi ceva? Cât mai arunci pe chirie? Nu mai bine își faci un credit la bancă și plătești o casă a ta?

Dar adevărul e că nu e chiar „mai bine”.

În România anului 2025, prețul mediu al unui apartament cu 2 camere într-un oraș mare (Cluj, București, Brașov, Timișoara) a trecut de 100.000 de euro. Asta înseamnă că, dacă ai un salariu mediu net de 4.500 de lei, o bancă îți va oferi un credit pe 30 de ani, cu o rată lunară între 2.200 și 2.800 lei, în funcție de dobândă și avans.

Cu alte cuvinte, peste jumătate din venitul tău se duce pe un spațiu de locuit. Asta dacă ești singur, tânăr și norocos să nu ai alte datorii. Dacă ești cu partener(ă), trebuie să speri că veți avea stabilitate pe termen lung – și financiară, și personală.

Problema nu e că vrem „lux”. Problema e că realitatea financiară a tinerilor e complet ruptă de prețurile pieței imobiliare. România are unele dintre cele mai mici salarii medii din UE, dar în marile orașe, costul pe metru pătrat a ajuns să rivalizeze cu cel din capitale europene. În Cluj, metrul pătrat a trecut de 2.800 euro – adică mai mult decât în unele cartiere din Berlin sau Lisabona. Doar că acolo, un tânăr poate avea un venit de 3.000 de euro/lună. Aici, 1.000 de euro e considerat deja un salariu „foarte bun”.

Mulți spun că noi, tinerii, nu mai vrem responsabilități. Că ne e frică să ne „așezăm” la casa noastră. Realitatea e alta: nu vrem să ne blocăm. Nici pe noi și nici banii noștri.

Într-o lume în care mobilitatea e tot mai importantă – profesional, geografic, emoțional – ideea de a te lega de o rată fixă pe 30 de ani, într-un oraș care poate să nu-ți mai placă peste 5, nu mai pare o decizie bună.

În vestul Europei, închirierea nu mai e o rușine, ci o alegere. Asta și pentru că piața e reglementată, chiriile sunt controlate, contractele sunt sigure, iar statul oferă sprijin real. În România, închirierea pare încă un haos: fără protecție, cu chirii mari pentru spații mici și, uneori, fără facturi pe numele tău.

Cine a fost atent în ultimii ani la evoluția dobânzilor, știe că un credit de 60.000 de euro poate ajunge, în 2025, să coste chiar și peste 100.000 de euro returnați înapoi băncii, după 30 de ani. Și toate astea într-un context instabil: inflație, crize energetice, recesiuni globale, incertitudini politice. Pentru generația noastră, nu mai e vorba doar despre „plătești mai mult, dar e al tău”. Ci despre: merită să renunț la libertatea mea financiară pentru un apartament de 55 mp într-un cartier fără metrou, fără parc și fără nicio garanție a valorii peste ani?

Părinții noștri aveau o șansă pe care noi nu o mai avem. Cei care au cumpărat locuințe în anii 2000–2010, chiar și cu rate, au beneficiat de prețuri mult mai accesibile, creșteri rapide ale valorii imobiliare, un ritm de viață în care planurile pe 20–30 de ani păreau rezonabile. Noi, în schimb, am crescut cu instabilitate economică, crize succesive și ideea că orice plan poate fi dat peste cap de o pandemie, un război sau o altă criză.