O nouă problemă apare la nivelul întregii Europe, ce pune în pericol sănătatea și condițiile de viață ale oamenilor. Cum s-a ajuns aici și care sunt țările ce nu sunt afectate?

În 90% din lacurile, râurile și apele litorale din Germania calitatea apei este excelentă. Norvegia și Finlanda stau la fel de bine. Să fie o coincidență că aceste țări au și o cultură a înotului recreativ, în aer liber, puternică?

E.coli, diaree și pești morți: râurile din cea mai mare parte a Europei au o problemă cu apa din canalizare, scrie Bloomberg, care și-a început firul investigației în Belgia.

Anei Nÿs și copiilor ei le place să înoate în canalul local de la periferia orașului Gent, atât de mult încât sunt dispuși să suporte un inconvenient care apare uneori: o durere de burtă dacă înghit accidental apa în care se scaldă. „Ei știu că trebuie să-și țină gura foarte bine închisă”, spune Nÿs. „Ar fi bineînțeles bine să poți veni aici cu copiii tăi și să te bucuri de o baie fără ca micuții să facă diaree.”

Triathloniștii olimpici au fost nevoiți să se confrunte cu același risc în această vară la Paris, unde au concurat în apele Senei după un efort de 1,4 miliarde de euro pentru a face râul suficient de curat pentru a permite înotul pentru prima dată în peste un secol. Calitatea proastă a apei i-a forțat pe organizatori să amâne ziua cea mare, iar mai mulți sportivi s-ar fi îmbolnăvit după cursele lor.

Incidentul a atras atenția asupra unei probleme politice emergente în Europa. Multe orașe precum Gent au rădăcini medievale și infrastructură veche de secole care nu au fost modernizate pentru a face față creșterii uriașe a apelor uzate care sunt evacuate din case și fabrici. În Marea Britanie, țara europeană cu cea mai slabă calitate a apei de îmbăiere, scurgerile de ape uzate în râuri și în mare au provocat indignare publică larg răspândită și au readus în lumină politicile guvernului privind serviciile publice. Între timp, schimbările climatice aduc o vreme mai umedă în unele regiuni sau secetă și  inundații devastatoare în altele, situații care pot copleși sistemele de canalizare.

Uniunea Europeană a actualizat anul acesta regulile vechi de trei decenii privind modul în care țările trebuie să colecteze și să-și trateze apele uzate, dar multe încă nu respectă nici măcar legile mai vechi. În prezent, Comisia Europeană ia măsuri legale împotriva Italiei, Greciei și Spaniei pentru că nu au atins standardele de apă curată care ar fi trebuit îndeplinite cu ani în urmă. Națiunile europene au, de asemenea, un alt termen limită, anul 2027, pentru a îmbunătăți sănătatea râurilor, lacurilor și mărilor de care sunt responsabile. Cea mai recentă analiză, din 2021, a constatat că două treimi din apa de suprafață a continentului nu s-a îmbunătățit suficient.

„Este o problemă care pândește multe orașe și comunități fluviale din întreaga lume”, spune Mina Guli, o femeie de afaceri care a alergat la un maraton de-a lungul Senei înainte de Jocurile Olimpice pentru a crește gradul de conștientizare cu privire la poluarea râurilor. „Ceea ce vedem acum că se întâmplă cu Sena și ceea ce vedem în Marea Britanie este ca un canar dus în mina de cărbune.”

Apele uzate trebuie tratate în mai multe etape înainte de a putea fi returnate în siguranță în mediu. La primul pas sunt filtrate solidele, la al doilea sunt eliminate substanțele chimice dăunătoare și sunt reduși nutrienții precum fosforul și azotul, care duc la înmulțirea algelor dăunătoare, iar în etapele de după aceea sunt dezinfectate apele uzate și eliminați și mai mulți nutrienți.

Aproximativ 20% dintre oamenii din UE trăiesc în regiuni în care este efectuat doar primul pas. O cantitate necunoscută de ape uzate nu este niciodată tratată – sau este filtrată doar foarte superficial – deoarece se revarsă din canalizare înainte de a ajunge la o stație de epurare. Acest lucru este pricinuit de faptul că țările europene depind foarte mult de sistemele de canalizare cunoscute sub denumirea de Combined Sewer Overflow (CSO, sistem de canalizare combinat), care acționează ca o supapă de siguranță în timpul ploilor abundente. Conductele aduc excesul de apă de ploaie, amestecată cu apa uzată din canalizare, în bazine sau canale de apă deschise pentru a preveni inundațiile sau chiar refularea apei în case. Majoritatea acestor sisteme au fost construite în secolele al XIX-lea și al XX-lea. Regiunile cu sisteme de canalizare mai noi, cum ar fi Australia și vestul SUA, tind să colecteze apa de ploaie și canalizarea separat, în special în afara orașelor. „A fost mai ieftin să se construiască o singură țeavă decât un sistem de țevi complet separate”, explică Alastair Chisholm, director de politici la Chartered Institution of Water and Environmental Management din Marea Britanie, un grup de lobby. „Dacă ai construi acum, le-ai pune separat.”

Cât de multe deșeuri ajung în apele deschise din OSC depinde de dimensiunea rezervoarelor de colectare și stocare, precum și de cât de repede apa de ploaie umple canalizările. Astăzi, sistemele care acționează ca supape în Europa sunt adesea folosite mult mai mult decât s-a prevăzut inițial, în parte pentru că spațiile verzi care ar fi putut absorbi apa de ploaie au fost acoperite cu asfalt sau pavate pe măsură ce orașele s-au dezvoltat.

Sistemele care acționează ca supape în Europa sunt adesea folosite mult mai mult decât s-a prevăzut inițial, în parte pentru că spațiile verzi care ar fi putut absorbi apa de ploaie au fost acoperite cu asfalt sau pavate pe măsură ce orașele s-au dezvoltat.

Întreținerea defectuoasă poate duce, de asemenea, la acumularea de grăsimi și uleiuri, ceea ce face ca apele uzate să se reverse înainte ca ploaia să aibă șansa de a le dilua suficient. În cele mai grave cazuri, apele uzate nediluate sunt eliberate atunci când nu plouă, situație cunoscută sub numele de „revărsare de zi uscată”. Lipsa monitorizării în întreaga Europă face dificil de știut cât de des au loc aceste scurgeri pe vreme uscată. Dar datele din Marea Britanie, care își monitorizează acum toate OSC-urile după reacțiile publice asupra deversărilor, arată că acestea se întâmplă mai des decât se credea anterior.

Efectul acestui lucru este dăunător atât pentru oameni, cât și pentru mediu. Apele uzate netratate încurajează creșterea algelor, care sufocă alte forme de vegetație, privând animalele de hrană și ucigând moluștele, care acționează ca filtre naturale de apă. Scurgerile pot conține substanțe chimice și microplastic adunate de pe drumuri. Există, de asemenea, riscul de înmulțire a bacteriilor, cum ar fi E. coli și enterococii, care pot îmbolnăvi oamenii. (Comitetul de organizare a Jocurilor Olimpice a spus că „nu are cunoștință de vreo legătură dovedită” între afecțiunile sportivilor și calitatea apei din Sena.)

Chiar și apa uzată tratată poate varia în calitate. Pentru Marea Baltică, datele din Danemarca, Finlanda, Germania, Polonia și Suedia arată că scurgerile de ape reziduale brute sunt responsabile pentru doar 6% din azotul și 16% din fosforul din apa care ajunge în mare; cea mai mare parte a restului provine de la stații de epurare care nu fac o treabă suficient de bună în curățarea acelor nutrienți.

Sistemele vechi de canalizare și tratare a apei au fost mult timp trecute cu vederea ca o problemă. „Unele țări nici măcar nu știu unde sunt OSC-urile lor”, spune David Butler, profesor de inginerie a apei la Universitatea din Exeter din Marea Britanie. Noile reglementări UE urmăresc să schimbe acest lucru, cu o cerință ca companiile să monitorizeze cât de des se deversează în sistemele lor. „Cred că vom vedea în viitor niște surprize mari venind de la colegii noștri europeni”, spune Butler.

O cantitate necunoscută de ape uzate nu este niciodată tratată – sau este filtrată doar foarte superficial – deoarece se revarsă din canalizare înainte de a ajunge la o stație de epurare.

Prim-ministrul polonez, Donald Tusk, este un politician rar care pune poluarea apei pe primul plan – cel puțin în retorica sa. În primul său discurs oficial din decembrie, Tusk s-a angajat să curețe râul Oder, a doua cea mai lungă cale navigabilă din țară, care a fost otrăvit de scurgerile dăunătoare din minele de cărbune, din canalizarea brută și de deșeurile agricole. Aproximativ 90% din canalizările din Polonia sunt de tip OSC. Poate nu întâmplător, calitatea apelor poloneze este cea mai slabă din Uniunea Europeană, potrivit Agenției Europene de Mediu.

Problema a ieșit la suprafață, explodând în spațiul public, în 2022, când „câteva sute de kilograme de pești morți erau scoși din canal” în fiecare zi, spune Ewa Sternal, care deține un port de agrement de-a lungul canalului Gliwice, o legătură cu râul Oder. „Peștii păreau să fi fost electrocutați.” Știrile și articolele de presă au fost dăunătoare pentru afaceri, povestește Sternal, care a petrecut mai bine de un deceniu ajutând la transformarea fostului sit industrial într-o atracție turistică.

În ciuda promisiunilor sale, Tusk este criticat că nu a făcut suficient. Peștii morți încă apar pe Oder, iar nivelurile de salinitate sunt adesea ridicate. Guvernul a înființat un grup operativ de curățare și monitorizare a râului, format din mai mulți miniștri, a spus ministerul Climei. Ministerul Infrastructurii încearcă, de asemenea, să întărească controlul asupra permiselor de care minele au nevoie pentru a-și deversa apele uzate în râuri.

Țările din regiune va trebui să adopte o  abordare care să implice întregul guvern dacă vor să-și repare căile navigabile murdare. Multe orașe preferă din ce în ce mai mult utilizarea planificării urbane pentru a încetini fluxul de apă pluvială în canalizare. La Copenhaga, oficialii au creat „grădini de ploaie” pentru a absorbi precipitațiile și pentru a reduce inundațiile rapide. Este o abordare mult mai ieftină și mai puțin perturbatoare decât singura soluție sigură: separarea OSC-urilor existente. Estimările costurilor necesare pentru a realiza acest lucru în Marea Britanie, de exemplu, variază de la 350 de miliarde de lire sterline la 600 de miliarde de lire. De aceea, Chisholm de la Chartered Institution of Water and Environmental Management a numit asemenea propuneri „în mod clar nerealiste”.

Pentru a face spațiile publice mai rezistente la inundații este nevoie de implicarea mai multor agenții, de la departamente pentru locuințe la agenții rutiere și feroviare, ceea ce nu este ușor de realizat atunci când există puțină presiune publică în direcția acestor schimbări. Creșterea gradului de conștientizare este o provocare uriașă, spune Pieter Elsen, fondatorul grupului de mediu City to Ocean din Bruxelles. Rețeaua de canalizare a Belgiei are cea mai mare pondere a OSC-urilor din Europa, potrivit Moody’s, dar Elsen s-a chinuit să-i facă pe oameni să le pese de riscul pe care acest lucru îl prezintă pentru canalele orașului său. „Vreau să fiu mândru de propriul meu oraș”, spune Elsen, care vrea ca Bruxelles-ul să creeze mai multe spații verzi și să construiască mai multe bazine pentru stocarea apei pluviale. Grupul său organizează excursii cu caiacul pentru ca oamenii să poată vedea poluarea de aproape, și face campanii pentru luarea de măsuri precum barierele de gunoi pentru a facilita eliminarea deșeurilor de plastic din apă. „Dacă vezi că râul tău este de mai multe ori în fiecare lună poluat de propria ta canalizare, nu este ceva de care să fii mândru.”

Uniunea Europeană a actualizat anul acesta regulile vechi de trei decenii privind modul în care țările trebuie să colecteze și să-și trateze apele uzate, dar multe încă nu respectă nici măcar legile mai vechi. În prezent, Comisia Europeană ia măsuri legale împotriva Italiei, Greciei și Spaniei pentru că nu au atins standardele de apă curată care ar fi trebuit îndeplinite cu ani în urmă.

Într-o zi umedă și cenușie din iunie, Nÿs, mama din Gent, s-a alăturat sutelor de oameni care pilotau bărci, paddleboarduri și chiar o barcă-locuință din lemn la un protest plutitor. Un DJ a montat melodii disco, în timp ce militanții de la Waterland, grupul care a organizat evenimentul, au vorbit cu oamenii despre cauzele poluării pe canalele orașului.

Scopul Waterland este de a schimba viziunea oamenilor asupra apei – făcând din ea ceva de care ei să se bucure, să prețuiască și să se mândrească. Pe lângă efectuarea de teste ale apei și presarea guvernului să creeze mai multe spații verzi, organizează tururi poetice și istorice pe jos de-a lungul canalelor. „Este un fel de schimbare culturală pe care trebuie să o facem”, spune Lieven Symons, coordonatorul Waterland.

În Gent, casele obișnuiau să evacueze apele uzate direct în canale; încă pot fi văzute țevile de-a lungul pereților. Unele case, în special din afara orașului, continuă să facă acest lucru. Există 8.000 de OSC în regiunea mai largă a Flandrei, care înconjoară Gentul. De anul trecut, mai puțin de 10% erau monitorizate.

Katrijn Van den Broeck, care lucrează la sistemele de canalizare din Flandra pentru compania publică de apă Aquafin și care este, de asemenea, voluntară pentru Waterland, spune că există prea multe alte priorități pentru un avans rapid. Aquafin primește aproximativ 150 de milioane de euro pe an pentru a cheltui pe noi proiecte în Flandra, inclusiv separarea OSC-urilor și conectarea locuințelor la sistemul de canalizare. „Este un cost foarte mare și sunt atât de multe locuri cu probleme”, spune ea. „Nu este atât de ușor pe cât pare.”

Freya Peeters, în vârstă de 43 de ani, conduce un bar lângă cursul de apă principal din Gent. Ea este mai precaută când înoată sau când se dă cu caiacul pe râul din apropierea casei ei după ce a luat E. coli dintr-un râu din Spania. Și a văzut cum apă murdară se scurge din casele vecinilor ei direct în râul pe care locuiește. Un coleg s-a îmbolnăvit odată de o boală gravă în urma înotului în canalul Gent. Apa mai curată ar ajuta-o să atragă mai mulți clienți. „Acolo unde poți înota este loc de întâlnire”, spune ea. Dar, mai important, situația actuală pur și simplu nu este sustenabilă, spune ea. „Apa nu este curată.”