O întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 își găsește răspuns după 15 ani

Este, cred, una dintre primele acțiuni de recuperare a metalelor din istoria lumii; astăzi astfel de lucruri se petrec în mod curent, iar tăierea a orice pentru recuperarea metalului începe cu armonioase strigăte pe stradă, strigăte pe care le auzim cu toții, și se termină cu dispariția unor întregi companii. Aici vreau să ajung, pentru că săptămâna trecută a apărut anunțul tăierii la fier vechi a rafinăriei RAFO din Onești. Este acesta un penultim act al unei isterii naționale care a început în anii ‘90 cu sintagma ”grămadă de fiare vechi„ și care se apropie de sfârșit acum, cu RAFO. Spun penultim, pentru că sfârșitul va fi venind, cred, cu Oltchim, combinat amenințat și el, în lipsa unei soluții salvatoare, să ajungă tot la fier vechi, marcând finalul unei epoci.

Tonul este oarecum ironic, dar ascunde nostalgii, pentru că dispariția atâtor și atâtor combinate, fabrici, uzine și rafinării nu se traduce doar prin clișeele des folosite – lipsă de competitivitate și de productivitate, utilaje învechite sau dispariția piețelor -, ci reprezintă și produsul complacerii societății românești într-un mod de gândire și de acțiune absolut păgubos, al unor idei care se dovedesc, în cele din urmă, greșite.

Prima este iluzia cu economia serviciilor, pe care ți-o vindea mai orice ins erai dispus să asculți în primul deceniu de după revoluție. Poate că în lumea și în perioada aceea o asemenea ideea o fi părut fezabilă, dar astăzi Europa se află în situația de a încasa în cele mai dureroase zone consecințele acestui mod de gândire.

Doi la mână, lipsa unei strategii naționale de dezvoltare, nu impusă, ci bazată pe interes și previziune și coerență; în locul acesteia am avut sintagme repetate până la exasperare, de genul ”statul, cel mai prost administrator„, și un scenariu repetitiv de acțiuni menite să scadă valoarea companiilor locale – iar aceasta este o zonă penală pentru care nu a răspuns nimeni niciodată. Toate acestea într-o lume în care companiile puternice de stat nu sunt o excepție, exemple sunt cunoscute și activează chiar și pe piața noastră, dar sunt străine. În plus, uităm esențialul, faptul că productivitatea nu este dată în primul rând de mașini și utilaje, ci de oamenii care manageriază, care conduc mașinile, de inteligența și de buna credință a acestora.

De curiozitate, am încercat să determin, empiric, cât interes a iscat chiar povestea RAFO în societate. Mi s-a părut tragicomic că o întrebare pe care Ziarul Financiar o punea în anul 2000 – ”Cât va mai dura agonia RAFO?„ – își găsește răspuns după 15 ani. În toți acești ani, ba mai mulți, de prin 1994, RAFO a fost subiect de presă, pentru că a apărut în aproape 2.500 de știri transmise de colegii mei de la agenția de presă Mediafax și în peste 1.000 de articole în Ziarul Financiar și în Business Magazin, ca să număr doar ce am avut la îndemână.

Toate aceste numere contrastează puternic cu cele doar 137 de apariții ale rafinăriei în scriptele Camerei Deputaților: 3 inițiative legislative (doar aprobări ale unor ordonanțe de urgență), un singur document al comisiilor, 109 stenograme ale ședințelor în plen, doar 9 interpelări și 15 acte legislative. Lipsit de un buton de căutare, site-ul Senatului nu mi-a putut furniza niciun rezultat, dar nu cred că ar fi diferit foarte mult de rezultatele de la deputați. Și, de curiozitate, am răsfoit și câteva interpelări: chestionări politicoase, de genul ”…care sunt șansele de a rezista ale RAFO?„, la care cel interpelat răspundea, la fel de politicos, ceva între ”…ar putea să aibă, dar ne trebuie diverse…„ și ”îmi pare rău, dar nu e în subordinea mea, așa că habar n-am„.

Ar fi putut rezista RAFO? În 2004 oneștenii se numărau printre cei mai productivi români, cu afaceri de 18.000 de euro pe cap de locuitor, rafinăria situându-se pe locul 6 în clasamentul celor mai mari companii în funcție de cifra de afaceri, înaintea Orange, a celor de la Dacia, a Mobifon – Connex sau Distrigaz Sud, iar Carom Onești se situa pe locul 11, înaintea Distrigaz Nord și a ALRO. Dacă privim așa, ar fi trebuit să reziste.

Dar RAFO a fost căpușată de 400 de companii, sau cel puțin așa indica în urmă cu 10 ani Parchetul Național Anticorupție, și, dacă privim așa lucrurile, nicio șansă pentru rafinărie.

Restul, Iacubov, Tender, schimbările de conducere și de patron, strategiile și promisiunile guvernamentale, sindicaliștii care blocau drumuri și organismele financiare internaționale care recomandau sunt actorii slabi ai unei piese nereușite.

Să nu-i uităm aici nici pe negustorii de fier vechi, care își vor fi frecând mâinile deja și chiar vă propun să urmărim dacă nu cumva anul acesta vom depăși pragul de 2 milioane de tone de fier vechi la export, care ne-ar aduce, nu-i așa, în vreo oareșce elită europeană (în 2010, un an de maxim, am putut doar 1,8 milioane de tone).

Și, până la urmă, ce să fi făcut noi cu zece rafinării, câte am moștenit de la Ceaușescu, aș putea fi întrebat? Habar n-am, dar, dacă veți merge la Viena, ca să iau un oraș la întâmplare, și veți descoperi că benzina este mai ieftină acolo decât la București, poate veți căuta singuri un răspuns.

Fără tablou săptămâna aceasta, subiectul e prea trist.