O incursiuneîn diplomația la întâmplare, dar cu mize mondiale, a președintelui Franței, Emmanuel Macron

Deasupra Oceanului Atlantic, Emmanuel Macron și locotenenții săi fac planuri pentru a-l încolți pe președintele Statelor Unite, cel mai puternic politician al planetei.
Liderul francez stă cu cei mai buni oameni din echipa sa la o masă ovală, bej, într-o cameră de consiliu din avionul prezidențial. Deși în public apare de obicei în costume fără cusur, pentru zborul acesta este îmbrăcat ca pentru treburile casei: blugi închiși la culoare, un hanorac cu glugă albastru cu sloganul „La French Tech”, o barbă de două zile. Este a doua ședință în formulă completă din zborul de opt ore către New York pentru Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, un summit anual care-i reunește pe liderii lumii (și a cărei a 74-a ediție a avut loc în luna septembrie), iar Macron face planuri pentru cea mai îndrăzneață mișcare de politică externă de până acum – să-i pună pe președintele SUA, Donald Trump, și pe președintele Iranului, Hassan Rouhani, în aceeași cameră pentru a crea o breșă în conflictul de 40 de ani dintre cele două țări. Însă în diplomația cu miză mare logistica este esențială, iar șederea lui Macron la New York va fi scurtă.
„Trump este marți?”, își întreabă Macron consilierii, referindu-se la întâlnirea sa oficială cu liderul american. „Putem încerca să-l atragem luni?” „Nu”, răspunde Emmanuel Bonne, consilierul diplomatic principal. „Știm deja că este ocupat toată după-amiaza de luni.”
„Când vorbește la Adunarea Generală?” continuă Macron. „Ar trebui să încercăm să-l prindem după discursul său, atunci are sens tot ce facem.”
„Ce ar trebui să facem este să-l prindem în camera din spate”, încheie el. Planul este stabilit. Tot ce a mai rămas este punerea lui în aplicare.
Revista Politico a primit acces la președintele francez și la anturajul acestuia în timpul vizitei lor de două zile în SUA, când Macron a încercat să intermedieze prima întâlnire față în față între un președinte american și unul iranian din ultimele patru decenii.
Rezultatul este imaginea din interior a unei politici externe hiperactive, perturbatoare, care depinde foarte mult de relațiile personale ale președintelui francez cu alți lideri – și, mai ales, de ambiție. La jumătatea mandatului său de cinci ani, Macron iese în evidență cu o serie de intervenții diplomatice care sunt pe cât de îndrăznețe, pe atât de refractare.
Bilele cu care francezul jonglează în prezent includ o încercare de repornire a Uniunii Europene, eforturi pentru resetarea relațiilor dintre Occident și Rusia, o încercare de a salva acordul nuclear iranian și un efort de a încerca să salveze literalmente planeta de schimbările climatice catastrofale.„Pentru el, Franța strălucește înainte de toate”, spune un consilier la nivel înalt de la Palatul Elysée, care a cerut să rămână anonim deoarece nu are voie să vorbească public. „Apoi urmează suveranitatea europeană (promovarea intereselor UE) și abia apoi crearea de noi dinamici.”
Ucraina, Amazonia, Libia, Statele Unite, Venezuela – nicio parte a lumii nu este prea departe de orbita tradițională franceză, nicio schemă prea îndrăzneață, niciun risc ca totul să se termine cu o dezamăgire suficient de descurajant.
La fel cum a ieșit din prăpastia ideologică dintre stânga și dreapta politică din țara sa în timpul campaniei sale îndrăznețe pentru președinție, președintele francez a încercat să renunțe la constrângerile tradiționale privind luarea deciziilor internaționale. Pentru a-și urma ambițiile diplomatice, liderul Franței a căutat constant să perturbe totul – chiar dacă în cele din urmă tactica ar avea recul puternic – în încercarea de a promova interesele țării sale pe o tablă de șah globală care nu a mai văzut atât de multă imprevizibilitate de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Acest lucru îl lasă pe Macron frecvent expus eșecului, spun consilierii, dar îi  deschide, de asemenea, oportunități – oricât de slabe ar fi ele – de a face progrese prin probleme aparent fără soluție.
„Are curajul să acționeze”, explică consilierul de rang înalt. „Astăzi cine mai este dispus să se expună în dosarul iranian? Cine este dispus să se expună pentru Libia? Cine este dispus să se ia de Trump? Dacă nu Macron, atunci cine?”
Președintele francez se plimbă prin centrul Manhattanului cu o ceată de consilieri, miniștri și gărzi de corp după el. Merge cu încredere, cu mâinile în buzunarele costumului său bleumarin perfect croit, bucurându-se de strigăte privitorilor blocați în spatele barierelor de securitate din lemn instalate în jurul perimetrului clădirii ONU pe toată durata summitului.
„Domnule președinte, sunteți magic!” strigă un francez dintr-un colț de stradă. „Mulțumesc pentru tot!”, se aude cum țipă  o americancă. Macron se oprește, îl întreabă pe bărbat din ce parte a Franței este, iar ministrul său de finanțe Bruno Le Maire se grăbește să se ofere voluntar pentru a le face o poză. „Domnule președinte, avem nevoie de speranță! Ajutați-ne!” – îi strigă două femei venezuelene lui Macron. El se apropie de ele și le prinde mâinile într-ale sale.
„Ieri am vorbit cu președintele bolivian și vom continua să lucrăm la acest aspect”, le spune el, fixându-le cu privirea. Le dă impresia că le-a spus un secret. Și totuși, rezultatele metodei Macron au fost, în cel mai bun caz, mixte.
Președintele francez a provocat agitație în această vară când l-a găzduit pe Vladimir Putin la vila de protocol din Brégançon, în sudul Franței, cu o săptămână înaintea summitului G7. Această mișcare a fost văzută ca un preludiu la reintegrarea Moscovei în ordinea lumii occidentale, în pofida antecedentelor sângeroase ale președintelui rus în Ucraina, Siria și – prin încercarea de ucidere cu un agent neurotoxic a unui fost spion rus care locuia în Marea Britanie – pe solul UE.
„Rusia este profund europeană“, a spus Macron la o conferință comună cu Putin. „Rusia aparține pe deplin unei Europe a valorilor.”
Macron este atât de hotărât în ceea ce privește resetarea relațiilor cu Rusia încât și-a amenințat public propriul serviciu extern în această privință, avertizând peste o sută de ambasadori adunați pentru discursul său anual către corpul diplomatic să nu-i submineze eforturile.
Și totuși, până acum Macron și consilierii săi nu au fost presați să prezinte acțiuni concrete – în afară de un schimb recent de prizonieri între Ucraina și Rusia care sugerează că Putin este pregătit pentru o revizuire fundamentală a relației țării sale cu Europa.
În mod similar, Macron s-a străduit să pună în mișcare planurile sale de reformare a UE, o parte cheie a politicii sale externe. De la alegerea sa în funcția de președinte, Macron a prezentat o agendă de reformă, cu discursuri și propuneri – dar eforturile sale s-au confruntat cu reticența instituțională, diplomatică și mai ales germană și cu suspiciunea că eurofilia pe care o afișează nu este altceva decât promovarea agendei tradiționale franceze.
În urma alegerilor pentru Parlamentul European din mai, președintele s-a ales cu controlul celui de-al treilea cel mai mare grup politic al instituției, rupând tradiția de zeci de ani în care politica europeană este dominată de două tabere.
De asemenea, a ieșit în evidență ca fiind câștigătorul în negocierile privind cele mai bune poziții din instituțiile europene, cu candidatul său de ultimă oră Ursula von der Leyen nominalizat la funcția de președinte al Comisiei Europene, cu aliatul său belgian Charles Michel la Consiliul European și cu Christine Lagarde la șefia Băncii Centrale Europene.
Înapoi la New York, Adunarea Generală a ONU a început. Mai e o oră și jumătate până când Macron ar trebui să-și țină cuvântarea, iar el și consilierii săi lucrează la discurs înghesuiți în micuțul „Birou Francez” din sediul ONU, cu vedere la East River.
La fiecare câteva minute, unul dintre consilieri deschide ușa și iese în grabă pe hol: „Unde sunt discursurile de anul trecut și din anul de dinainte? Vrea să le vadă!”, spune unul.
„Mai avem o oră, iese versiunea numărul opt”, zice altul, care stă aplecat peste o imprimantă portabilă.
Franța este o putere regională, o putere culturală, o putere economică, o putere nucleară cu un loc în Consiliul de Securitate al ONU. Însă nu este o superputere. Macron s-ar putea să fie un jucător, dar nu poate acționa ca singurul protagonist. El poate media și crea oportunități, dar nu este în măsură să forțeze concesiile.
Ceea ce Franței îi lipsește este influența, iar Macron încearcă să acopere lacuna cu îndrăzneală și voință. Fost boxer amator, el a transformat diplomația mondială într-un sport de contact – dispus să arunce cartea cu reguli și să se lupte cu fiecare în parte, dacă de asta este nevoie pentru a promova agenda Franței.
„Ce vrea Franța este să încerce să influențeze această ordine mondială cu cărțile pe care le are“, a spus Macron la adunarea ambasadorilor săi din august. „Este o strategie a îndrăznelii, a asumării de riscuri, ceea ce înseamnă că tot ceea ce facem și tot ceea ce vom face s-ar putea să nu aibă succes… însă ceea ce este fatal astăzi este să nu încercăm.”
Macron pare imun la oboseală. Se spune că doarme foarte puțin și că lucrează neîncetat. Consilierii săi stau trezi pentru a răspunde la mesaje printr-o aplicație criptată până la 1 sau 2 dimineața zilnic, inclusiv în weekend.
Locotenenții liderului francez  glumesc între ei în legătură cu unul dintre clișeele președintelui. „Cel mai amuzant este atunci când vine la mine și spune, într-un mod original și serios: «Hei, odihnește-te»”. În tonul povestitorului se simte ironie. Le-ar plăcea să facă doar asta, dar este imposibil cu Macron prin preajmă.
În ciuda energiei sale aparent nelimitate, ritmul frenetic al muncii l-a afectat fizic pe Macron. Cei doi ani și jumătate la putere l-au îmbătrânit. Perciunii – pe care și-i  ține lungi, aproape ca în anii ’70 – sunt mai grizonanți, cearcănele din jurul ochilor și scobiturile obrajilor sunt mai accentuate.
Jongleriile sale l-au adus într-o situație jenantă în public cel puțin o dată. La o conferință de presă comună cu președintele chilian Sebastián Piñera la o reuniune G7 din august, Macron părea distras. Își verifica tot timpul telefonul, ceea ce l-a determinat pe Piñera să-l întrebe la un moment dat: „Sunteți de acord cu ceea ce am spus?
În spatele scenei se discuta despre ce să fie anunțat după vizita surpriză a ministrului iranian de externe, Mohammad Javad Zarif, un preludiu al eforturilor sale de la New York.
Prezența lui Zarif, pentru puțin peste trei ore, într-o clădire aflată peste drum de locul unde se întâlneau liderii G7, inclusiv Trump, a fost un moment Macron chintesențial.
Dacă ar fi fost abordată diferit, invitația l-ar fi putut face pe Trump să se simtă ambuscat și înșelat. În schimb, a concentrat atenția lumii pe un summit pe care mulți l-ar fi descris ca o altă adunare inutilă de lideri care cu greu pot să cadă de acord între ei, cu atât mai puțin să lucreze în mod constructiv la problemele lumii. Nicio relație cu un lider străin nu a ocupat atât de mult din timpul lui Macron ca relația acestuia cu Trump. După relația de prietenie inițială parafată printr-o strângere voinicească de mână, Trump l-a atacat în repetate rânduri pe președintele francez, retragându-se ostentativ din acordul climatic de la Paris, făcând amenințări cu sancțiuni în urma unui efort francez de a oferi o linie de salvare financiară Iranului și chiar luând public partea vestelor galbene care au protestat împotriva guvernului Macron. Însă în ultimul timp lucrurile par să meargă bine între cei doi bărbați – în condițiile în care Macron îl sufocă pe președintele american cu atenția sa. Această legătură este cea care îi permite lui Macron să execute planul gândit în avion când Trump apare în mod neașteptat pentru o parte a summitului pentru climă al ONU în prima zi a evenimentului. Văzându-și oportunitatea, Macron face un salt, trăgându-l pe președintele Americii deoparte când acesta iese din sală.
A doua zi, Macron încearcă să finalizeze afacerea. După ce Trump își susține discursul la Adunarea Generală, Macron profită de o nouă ocazie pentru a-l prinde. În timp ce cei doi bărbați vorbesc, Mahmoud Abbas, președintele Autorității Palestiniene, care trebuia să se întâlnească cu Macron, este ținut să aștepte timp de o jumătate de oră în „Biroul Francez”. Abbas a venit cu trei dintre nepoții săi, dornic să le facă poză cu președintele francez.
După ce a urcat pe scena Adunării Generale a ONU puțin mai târziu în acea după-amiază, Macron se întâlnește cu Trump pentru o a treia ședință, alături de miniștrii și consilierii lor la ultraluxosul Lotte New York Palace Hotel, unde Trump și-a stabilit cartierul general.
Oficialii francezi și americani sunt în contact de câteva ore, dacă nu chiar zile. Așadar, este nevoie de doar un sfert de oră pentru ca Trump să fie de acord cu un plan în patru puncte ca bază pentru o întâlnire cu Rouhani.
De acolo, Macron și anturajul său pleacă spre Millennium Hilton New York One UN Plaza Hotel, unde este cazat președintele iranian. Se prea poate ca Kissinger să fi inventat diplomația-navetă, dar Macron face o diplomație a întâmplării, deplasându-se pe jos între Trump și oficialii iranieni într-o mediere cu miză din ce în ce mai mare.
În timp ce așteaptă să fie invitat în camera în care Rouhani își ține întâlnirile, Macron intră grăbit cu echipa sa într-o mică sală de conferințe ascunsă în spatele unei uși secrete în holul plin de agitație.
Împreună cu ministrul său de externe și ministrul său pentru comerț, precum și cu cei doi consilieri diplomatici de top, liderul francez discută despre cum este mai bine să-l convingă pe Rouhani să participe la acordul pe care tocmai l-a încheiat cu Trump.
„Al doilea punct va fi dificil de acceptat pentru el, dar voi menționa aici programul de rachete balistice în acest context”, spune Macron, cu referire la o clauză din documentul despre activitățile agresive ale Iranului în lumea arabă. Trump, spune el, îi așteaptă apelul după ce întâlnirea cu Rouhani se va termina.
După acest episod, Macron și o mică parte din echipa sa sunt duși de iranieni până la lift pentru a se întâlni cu Rouhani.
Cincisprezece minute mai târziu, se întoarce jos – cu mâna goală. În principiu, Rouhani a fost de acord cu privire la punctele documentului, dar nu avea încă autoritatea de a merge mai departe cu o întâlnire cu Trump. Trebuie să se consulte cu Teheranul. „Mai avem ceva de făcut”, anunță Macron când reapare din lift.
Președintele francez și consilierii săi se întorc la misiunea franceză aflată în apropiere. Adâncit în conversație cu cel mai bun consilier diplomatic, Bonne, Macron trece în revistă următorii pași.
„(Negociatorul nuclear iranian Abbas) Araghchi va suna acum la Teheran, va discuta detaliile tehnice“, spune Bonne.
Macron răspunde: „Nu vom începe să renegociem.” Președintele umblă țanțos, cu mâinile în buzunare. Încă nu și-a pierdut speranța că va media o înțelegere.
„Mă întreb dacă nu cumva va trebui să ne amânăm decolarea”, spune el pentru Politico. „Facem progrese. Vedem că pozițiile se apropie din ce în ce mai mult.”
Ziua este pe cale să se încheie cu o dezamăgire. Macron face o ultimă încercare de a obține un acord. Simțind că o întâlnire ar putea fi un pas prea mare pentru Iran, Macron și echipa sa sugerează instalarea unei linii telefonice sigure pentru o conversație în trei – iranianul, francezul și Trump – la ora la 21:00 în acea seară.
Macron își întârzie plecarea și se întoarce la etajul lui Rouhani pentru a facilita apelul, dar în cele din urmă nu obține nimic. Teheranul insistă asupra faptului că Trump trebuie să-și ridice sancțiunile înainte ca orice contact să poată avea loc.
Avionul decolează mai târziu în acea seară, la trei ore după plecarea planificată. Macron merge în sus și în jos pe culoar, discutând cu consilierii săi și mulțumind asistenților. Nu este finalul pe care și l-a dorit. Dar deja are în gând următorul episod.