O IALTĂ A GAZELOR

Premierul Victor Ponta a mărturisit că înțelege rațiunile economice pentru care nu a fost ales Nabucco, iar președintele Băsescu a punctat, cât se poate de corect, zic eu, că este o copilărie să ne închipuim că vom avea loc, sau că ni se va face loc, în proiectul South Stream al Gazprom, ba a anunțat și o redefinre a politicii enegetice a României.

Dincolo de aceste declarații și de pasivitatea societății, cred, pe scurt, că decizia de îngropare a proiectului Nabucco este o consfințire a sferelor de influnță energetică pentru Europa, la fel cum cu decenii în urmă Roosevelt, Stalin și Churchill au împărțit Europa. O Ialtă a gazelor, generată de decizia azerilor și a unui consorțiu condus de BP și Statoil, de a aproviziona proiectul TAP (Trans Adriatic Pipeline, prin Grecia, Albania și marea Adriatică, până în tocul Italiei).

Care lasă Ungaria, Bulgaria și România dependente de gazul rusesc. Nabucco era un proiect despre care s-a vorbit timp de zece ani, pentru care s-au realizat studii de fezabilitate, s-au organizat zeci de întâlniri, s-au semnat hectare de documente, ai fost declarații și întâlniri, inclusiv cu furnizorii din zona mării Caspice, companii importante l-au curtat, analizat, și, dintr-odată, brusc, devine neviabil comercial?! Dacă a fost așa, cine este răspunzător pentru toată fanfaronada de un deceniu, pentru promisiuni, pentru timpul, banii și orele din viața oamenilor mâncate aiurea?

Prietenii bulgari, dintre toți partenerii din Nabucco, par a pierde cel mai puțin, pentru că au obținut o promisiune de aprovizionare printr-o conductă care leagă sistemul vecinilor noștri de Grecia. Dincolo de interesele economice deslușite de oficialii români (le-aș fi vrut detaliate, sincer) există o serie de aspecte interesnte de urmărit în perioada următoare.

TAP nu înseamnă numai o conductă, pentru că poate deveni o carte importantă de jucat pentru Grecia cea marcată de criză – investiții, locuri de muncă, venituri pentru stat și pentru companii. Apare un partener nou în jocul geopolitic, Albania. Șefii OMV au avansat o idee interesantă – „gaze europene pentru europeni„. O fi însemnând asta o concentrare mai mare pe zona Mării Negre, sau poate liber la gazele de șist, la noi sau aiurea? Și, nu în ultimul rând, apare în Europa un alt partener în jocul geopolitc, Azerbaijanul: dincolo de deciziile consorțiului Șah Deniz, care, iată, anulează un deceniu de demersuri și eforturi, trebuie spus că Socar tocmai o obținut un pachet de control în Desfa, compania care operează rețeaua de distribuție a gazelor din Grecia.
Un strateg cum a fost Von Clausewitz a spus la un moment dat că politica externă este o continuare a războiului. Nu știu când o să învățăm și noi lecția asta. 

M-am gândit să ilustrez textul acesta cu un tablou care se numește ceva de genul „Zorii patriei mumă„, pentru care autorul, Feodor Șurpin, a primit premiul de stat; este obolul pe care artistul l-a plătit pentru a exista, dacă vreți. Interesant este că omul se dovedește, în dimensiunea aridă a tabloului, un fin analist, de-a dreptul curajos. Dacă priviți atent, veți desluși dincolo de uriașul Stalin, stâlpii puterii sale, așezați cumva în ordine: electricitatea, tractoarele și țăranii la muncă, în zare orașul și uzinele cu coșuri fumegânde. Iar între Stalin și oraș, pe un drum șerpuit, silueta neagră și cocoșată a Pobedei cu care erau săltați, în zori, indezirabilii. Pentru că și politica internă poate fi un soi de război.