O alegorie spaniolă despre societatea actuală

Nu mă uit des la filme încadrate în genurile science-fiction și horror, însă ideea originală a producției „Platforma” („El hoyo”), inclusă în portofoliul Netflix, m-a convins să fac o excepție. În urma vizionării, aș putea spune că este mai mult un thriller psihologic îmbinat cu câteva elemente horror, genul SF fiind dat poate de ideea utopică a locului în care se petrece acțiunea – o închisoare verticală, în care, la fiecare etaj, se găsește o celulă rudimentară în care sunt închiși doi prizonieri. Personajul central al poveștii este Goreng (Ivan Massagué), care, spre deosebire de mulți alți deținuți, a venit aici de bunăvoie, cu un scop precis, de a se lăsa de fumat, promițându-i-se totodată că la plecare va primi și o diplomă. Asemeni eroului Don Quijote, eroul cărții pe care o luase cu el (fiecare deținut având dreptul să aleagă un singur obiect), și Goreng se dovedește a fi un caracter nobil, evidențiindu-se în fața celorlalți colegi prin superioritatea și inocența gândirii sale și prin setea de adevăr și dreptate.
Toate celulele comunică între ele printr-un canal comun de legătură: o deschizătură amplasată în mijlocul camerei, prin care, o singură dată pe zi, o platformă coboară de la etajul cel mai de sus spre nivelurile inferioare, aducând mâncare pentru cei închiși. Platforma încărcată cu preparate culinare din cele mai diverse, gătite de o echipă de bucătari profesioniști, staționează la fiecare etaj numai două minute, timp în care fiecare prizonier are dreptul să mănânce sau să bea orice poftește, fără a opri însă nimic pentru mai târziu, în caz contrar riscând să moară prin sufocare sau îngheț. Acest lucru m-a trimis cu gândul la paralela dintre viață și moarte, la faptul că viața ne oferă posibilitatea de a ne bucura din plin de tot ce avem, fără a putea lua însă ceva cu noi la finalul călătoriei.
Dacă cei de la primele etaje mănâncă pe săturate, pe măsură ce platforma coboară în hăul parcă nesfârșit, cantitatea de alimente se împuținează din ce în ce mai tare, pentru ca în final să nu mai rămână nimic, spre disperarea celor închiși la nivelurile cele mai de jos. O dată pe lună, prizonierii sunt mutați într-o altă celulă, fără să știe la ce nivel vor ajunge. De remarcat este că niciunul dintre ei nu știe nici câte etaje are închisoarea: de aici și lupta pentru supraviețuire – fiecare vrea, cu orice preț, să reziste 30 de zile, cu speranța că următoarele patru săptămâni și le va petrece în luxul oferit de partea bună a temniței. Pericolul morții vine, așadar, nu doar din înfometare, ci și din partea opusă a celulei, în care se află un coleg flămând, dispus să calce, la propriu, pe cadavre și peste orice standard de moralitate pentru a supraviețui.
Filmul este, cu siguranță, o reflexie a societății – când sunt în vârf, fie că sunt nou sosiți, fie că vin de la etajele inferioare, unde au cunoscut deja foamea crâncenă și disperarea morții, prizonierii se ghiftuiesc cu mâncare, atât pentru a recupera zilele în care nu au putut mânca, cât și de teama neprevăzutului, „a zilelor negre”, a riscului de a ajunge (din nou) jos. Însă nu doar că profită din plin, ci și irosesc mare parte din alimente, neținând cont de deznădejdea celor flămânzi, cum de multe ori vedem că se întâmplă și în viața de zi cu zi – atât la nivel micro, de la o persoană la alta, cât și la nivel macro, prin diferențele dintre marile economii și țările sărace, aflate la limita subzistenței. O aluzie ar putea fi făcută și la adresa guvernelor – administrația, adică cei ce conduc închisoarea, a gândit un sistem care permite această prăpastie între cei din vârf și cei de jos și îi lasă pe prizonieri să își facă singuri dreptate, închizând ochii nu doar în fața inegalității, ci și a abuzurilor, a „legii străzii” care funcționează în unitatea pe care o conduc. Scopul inițial al lui Goreng se va transforma într-o călătorie inițiatică și de autocunoaștere, în care va fi pus în fața unor situații și decizii extreme, având de ales între a supraviețui, pătându-și conștiința și renunțând la valorile sale, și a se sacrifica pentru binele celorlalți. Mi-a plăcut jocul actoricesc al lui Ivan Massagué, figura sa, pe de-o parte blândă, dar și misterioasă, cu un iz de nebunie, potrivindu-se de minune cu rolul interpretat. Zorion Eguileor, actorul care îl joacă pe Trimagasi, primul coleg de celulă al lui Goreng, a intrat de asemenea perfect în pielea personajului psihopat – cu o înfățișare simpatică, prietenoasă și aparent neajutorat, dar care se transformă într-un criminal fără scrupule la nevoie, lăsându-se condus de instinctele animalice ieșite la suprafață, rolul său ilustrând, din nou, o altă paralelă cu viața reală, în care falșii prieteni nu vor ezita să înfigă cuțitul pe la spate pentru a-și salva pielea sau pentru a-și proteja interesele.
Cu toate că se desfășoară într-un singur loc și pe o durată de timp limitată, prezentând viața personajelor doar în intervalul de timp petrecut în închisoare, nu și înainte de a sosi aici, acțiunea este palpitantă, iar filmul, încărcat de metafore. Unele scene repugnă prin cruzimea lor, așa că, dacă nu sunteți obișnuiți cu genul acesta, s-ar putea să le socotiți greu de digerat.
Finalul m-a dezamăgit, mi-a dat senzația a ceva neterminat, fiind brusc, făcut parcă în grabă și lăsând loc multor teorii, dar, așa cum spuneam încă la început, scenariul original și parabolele prezentate de-a lungul celor 94 de minute merită vizionarea, pentru că este, într-adevăr, un film pe care nu îl veți uita prea curând.

El hoyo
Regie: Galder Gaztelu-Urrutia
Scenariu: David Desola
Distribuție: Ivan Massagué, Zorion Eguileor, Alexandra Masangkay