Nu ridicați în slăvi statul pentru că a salvat economia. Pentru că veți plăti salvarea din impozitele voastre. Și la final tot nu vor fi spitale

Fiecare cumpănă a lumii rescrie istoria. Și schimbă convingeri, cu o forță uluitoare. 

Nu am bănuit până în aceste zile cât de mulți discipoli ai lui Jean – Jacques Rousseau sunt în jurul meu. Lucrând într-un mediu în care majoritate oamenilor și-au construit cariere și averi prin propriile lor forțe, am crezut că sunt înconjurat de „voințe individuale” și că „voința colectivă” s-a oprit în pagul tuturor clădirilor de birouri în care, de-a lungul vremii, am urcat.

De aceea șocul meu este cu atât mai mare: oare atât de puțin a făcut pentru societatea în care trăiesc John Stuart Mill, de a fost repudiat în aceste vremuri de cumpănă fără niciun adio?

Am ascultat zilele trecute povestea unei femei care ieșise în fața casei cu copilul ei, pentru câteva minute. În aceeași vreme, vecinul o filma și-i striga să nu se miște de acolo pentru că el a chemat poliția, poliție care să verifice dacă, ea, femeia, are completată declarația pe propria-i răspundere fără de care, spune “autoritatea” nu-ți poți părăsi locuința . Nu are importanță că nu este nimeni în peajmă, că nu socializezi. “Trebuie să stai în casă!” “Că așa a zis guvernul!”. Nu m-am mirat de poveste. Sunt pline rețelele de socializare de acuzații sandaloase la adresa vârstnicilor care “ies din casă”.  Televiziunile îi califică drept “inconștienți” pe oamenii care merg să-și fac cumpărături, deși acestea sunt permise, cu limitele știute, așa cum îi califica înainte pe cei care cumpărau mai mult.

Nu pun în discuție imperativul ca oamenii să stea în case. Și nu sugerez vreun complot. Mă mir doar că puțini oameni își mai pun întrebări. Chiar și acestă întrebare: de ce să stau în casă? Într-un fel, eu am aflat răspunsul. Stau în casă pentru că spitalele sunt la pământ și au devenit ele însele focare de infecție. Pentru că nu m-ar putea îngriji, în cazul în care aș fi bolnav. Așa că “autoritatea” mă alungă din stradă, de la job, mă închide în casă pentru a-și acoperi neputința. Pot accepta. Dar “autoritatea” ar trebui să admită că stă foarte prost, nu să ascundă realitatea sub pretextul că ea ar putea fi “interpretată”. Iar oamenii, în loc să gândească, în majoritatea lor, se încolonează în spatele poveștilor spuse de “autoritate”.

Când administrația a decretat starea de urgență, nimeni nu s-a întrebat  ce este aceea o “ordonanță militară” și puțini și-au pus problema de ce România a cerut  activarea articolului din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care permite derogări de la aplicarea acesteia  – fapt ce elimină, în bună parte, răspunderea ulterioară pentru eventualele abuzuri. Nu au cerut derogări Franța, Italia, Germania sau Marea Britanie. A cerut România, alături de “mari democrații” ca Republica Moldova, Armenia și Letonia. “Autoritatea” nu a explicat cetățenilor de ce a luat această măsură (Moldova a insituit, între timp, cenzura, informațiile vin acum doar “din surse oficiale”), iar “cetățeanul” nu a cerut explicații. Cât va mai dura până ce orice informație care nu convine guvernului va fi “fake news”, în numele” interesului comun”?

„Interesul comun trebuie să aibă prioritate în fața voinței individuale”, tună Rousseau, în „Contractul social” (1762). Și, adaugă: „Pentru ca pactul social să nu fie o formă goală, el conține tacit acest angajament (voința generală triumfă în fața voinței individuale – nota mea) care, singur, poate da forță celorlalți, astfel încât cine refuză să se supună voinței generale va fi obligat să facă acest lucru de către întregul corp: ceea ce nu înseamnă altceva decât că îl vom forța (pe individ – nota mea) să fie liber. “

Da, zice Rousseau, a constânge pe cineva în numele binelui comun nu este sclavie, ci libertate. Nu insist asupra acestui paradox (la Rousseau în aceeași persoană coexistă „individul” și „cetățeanul”). Mai amintesc că „voința generală”, în gândirea lui Rousseau, este repezentată de „Stat”, format din majoritatea celor care impun „voința generală” prin legi. Nu există a „abandona” statutul de cetățean. Nu există extragere; „voinței generale” nu i te poți sustrage.

Și, de aici, meditația unui gâditor liberal ca John Stuart Mill: Cum ne apărăm de tirania majorității?  (“Despre libertate”, 1859).

Maniheismului lui Mill (distincția lui netă între universul individului și universul celorlalți) a fost de-a lungul vremii amendat, dar asta nu înseamn că meditațiile lui nu sunt de actualitate.

Și avem exemple sub ochii noștri. “Statul” insuflă teamă societății, societatea preia germenul și-l dezvoltă și, astfel, “voința generală” capătă valențe infricoșătore: oamenii nu-și mai pun întrebări și iau de bun tot ce li se spune și-i forțează și pe alții să o facă. “Libertatea de a gândi” devine “libertatea de a asculta de autoritate”.

Când a emis ordinul care interzice oamenilor să ias din casă, ministrul român al internelor a agumentat, între altele, că măsura  a fost dispusă pentru că oamenii au făcut bancuri pe Internet în legătură cu deciziile precedente. Acesta este argument? Nu este, dar oamenii au aplaudat: bine a făcut!

Tirania majorității se manifestă, spune John Stuart Mill, mai ales în vremuri de criză și tot atunci intensitate ei este maximă.

Filosoful liberal Isaiah Berlin subliniză, alături de mulți alți filosofi,  că nu există libertate totală și că o libertate totală ar însemna haos. Inclusiv maniheistul Mill admite acest adevăr. Așa că un bolnav de noua gripă nu poate invoca, prin urmare, dreptul de a merge cum vrea prin mulțimi.

Dar restângere libertăților trebuie să fie bine argumentată. Haide să ne uităm pe decretul din 16 martie care instituie starea de urgență și care suspendă mai toate libertățile garantate de Constituție:  libera circulație; dreptul la viață intimă, familială și privată;  inviolabilitatea domiciliului;  dreptul la învățătură; libertatea întrunirilor; dreptul de proprietate privată; dreptul la grevă; libertatea economică”. Toate acestea erau necesare? Pot înțelege suspendarea dreptului de proprietate:  statul ar putea fi obligat să rechiziționeze un spital privat. Sau libera circulație. De ce a fost suspendat însă “dreptul la învățătură”? Și “libertatea economică”? Ce vor să însemne, practic, aceste măsuri și care sunt rațiunile pentru care au fost adoptate? Limităm totul, otova, pentru orice eventualitate?

Nu este cazul să amintesc aici ce abuzuri a făcăut în istorie „Statul”, la adăpostul „voinței generale a cetățenilor” și nici nu aduc acum o critică vreunei școli de gândire. Însă nu este de neluat în seamă obinuința statului de a nu mai ceda din privilegiile ce-i sunt, cu atât candoare, oferite de „voința generală”.

Sunt oameni care cred că, după această criză,”nimic nu va mai fi ca înainte” și prevăd fie bune, fie rele. Nu sunt unul dintre profeți, dar nu-mi fac iluzii că „Statul” nu va vrea să-și ia parte leului și în timpul, ba chiar și după ce ne va fi „salvat”.

Două școli de gândire s-au confruntat de-a lungul istoriei în arena în care au intrat  statul (originea și rațiunea lui de a fi), societatea și individul. Una care susține că statul este anterior individului  și, prin urmare, scrie apologia statului. Și o alta, care arată că individul și drepturile lui au existat înaintea statului, drept urmare subliniază virtuțile individualismului.

Aristotel („Politica”)  – și apoi mulți după el – credea  că „Statul”, instituție naturală, este anterior familiei sau individului și este menit să-i consolideze acestuia din urmă fericirea. („Individul” nu poate fi împlinit în afara “Statului”). Hegel (“Fenomenologia spiritului”, 1807), spune și el că “Statul” este „substanța” generală, formată din indivizii care nu sunt, totuși, decât „accidentele”.

Cea de-a două școală de gândire, liberală, care are în centrul individul, a fost predominantă, în ultimele secole, în Occident și a susținut la putere guvernele liberale.  Filosoful John Locke care pune bazele teoriilor politice liberale (în principal în “Al doilea tratat despre guvernamantul civil”, 1689), susține că scopul unei guvernări (posterioare individului) este acela de a apăra drepturile persoanei și proprietatea (individuală), iar oamenii pot să schimbe guvernele care nu se ridică la înălțimea acestui comandament. Logic, într-un stat care precede individul acest lucru nu se poate întâmpla pentru că așa cum crede Hegel, “Statul” este „substanța”. (Cei care au trăit puțin în comunism știu ce spun și fără să-l fi citit pe Hegel).

A trecut mai bine de un secol de când cele două forme de organizare statală s-au luptat fățiș și nu doar prin intermediul propagandei. Și nu trebuie să ne mire că acum China încearcă să-și spele păcatele susținând superioritatea modelului său statist în rezolvarea crizei medicale. În plus, în Occident sunt mulți care ar îmbrățișa un astfel de model și, dacă ne uităm în jurul nostru, chiar și în aceste zile, vedem oameni care cer “Statului” intervenții și mai constrângătoare. Desigur, în numele binelul comun și al “voinței generale”.

Acum, desigur, în criza de față, cea mai vizibilă intervenție a “Statului” (nu a unui stat anume, ci a tuturor statelor liberale aflate în criză) se petrece în plan economic. Deocamdată. Dar povești din astea cu „salvări” se tot văd de la „New Deal” încoace și, oricum, aici lucrurile sunt mai clare pentru că nu am văzut vreun stat liberal care să-și dorească să preia controlul economiei. Sau nu în aceeași măsură în care își dorește controlul societății. În plus, așa cum arată Frank Chodorov („The Rise and Fall of Society”, 1959), pentru un bancher modern o obligațiune guvernamentală este cel puțin la fel de solidă ca o garanție fermă a unui cetățean privat, deoarece obligațiunea statului nu este altceva decât o obligație a cetățeanului de a plăti impozite. Prin urmare, un bancher nu face distincția între o datorie garantată cu producția unei companii sau activele ei și una garantată cu puterea politică a unui stat, atâta vreme cât garanția este solidă.

Așadar, nu ridicați în slăvi statul pentru că a salvat economiile. Pentru că veți plăti salvarea din impozitele voastre. Și nu aplaudați guvernul pentru că v-a arătat calea spre mântuire închizându-vă în case sau închizându-vă gura, pentru că s-ar putea să înceapă să-i placă și să o mai fac o dată, din cine mai știe ce motiv.