Networking rural sau ce au în comun danezii și țăranii români

Când am citit în cartea „Mica Enciclopedie Likke (scrisă de autorul mai celebrei enciclopedii Hygge – Rețeta daneză a fericirii)” despre sistemul danezilor de a forma comunități în care fiecare are un mic aport astfel încât să nu trebuiască să cumpere fiecare familie unelte, să nu angajeze fiecare cuplu bone și așa mai departe, ci să le împrumute unii de la alții, sau să se ajute unii pe alții pentru a maximiza resursele și pentru a minimiza cheltuielile mi s-a părut o utopie. Locuiesc într-un cartier bucureștean de blocuri, mă salut în treacăt cu vecinii de pe scară – cei care salută, căci unii nu o fac –, nu am apelat mai niciodată la un favor și am asistat de la distanță la singurele momente în care se făcea „networking” între locatari, cu prilejul ședințelor în care trebuiau puse la cale chestiunile urgente. Nu îmi puteam imagina așadar acea comunitate ideală în care să nu reprezinți doar un număr de apartament pe tabelul de întreținere.

În schimb, săptămâna trecută am cumpărat un teren în Prahova, pentru a scăpa din când în când de „jungla de beton”. Înainte de a-l alege, am colindat multe sate din zona de deal și munte, prin județele adiacente Bucureștiului. Am întâlnit, în aceste câteva zile, căci nu am stat prea mult pe gânduri până să mă aventurez în viața rurală, o cu totul altă tipologie de oameni față de cei cu care m-am obișnuit la oraș. De la bunici de 70-80 de ani, sprintene ca în tinerețe și guralive, la tineri mutați la țară, căsătoriți fiind cu oameni de prin acele locuri, nimeni nu a ținut cont că suntem străini. „Da, domnișoară, până mâine vă fac rost de numărul băiatului care vinde”, mi-a spus un viitor vecin, la telefon, fără să ne fi întâlnit vreodată în carne și oase. Ne-au răspuns cu toții cu răbdare la zeci de întrebări, ne-au salvat numerele de telefon pentru a ne pune în legătură cu X sau Y, care are teren sau casă bătrânească de vânzare – și ne-au și sunat apoi, ținându-și promisiunea și fără să aibă nimic de câștigat. Și-au rupt din timpul liber pentru a ne arăta casa vecinului sau a verișoarei, făcând ad hoc pe agenții imobiliari chiar fără comision și au dat dovadă de o modestie impresionantă.

Tot de la ei am aflat că mai toți cei interesați să repopuleze comunele sunt bucureșteni. „Tinerii de la noi de la sat abia așteaptă să plece la București, vor să scape”, îmi povestea Liviu B., fostul proprietar al oazei de verdeață în care am investit. Așa ajung, de altfel, sate întregi să fie scoase la vânzare. Mulți nu se îndură să le vândă străinilor, de aceea nici nu pun anunțuri, sperând să le cumpere copiii ori nepoții celor din jur, dacă ai lor nu vor. Sau măcar oameni atașați sentimental de zonă. În plus, mulți nici nu au internet sau abia știu să folosească telefonul, așa că lasă vorbă la magazinul comunal, la bar sau la „IT-istul satului”, la care apelează mai toți care au nevoie să ia legătura cu rudele ori să vândă ceva. La țară uiți de grupurile de WhatsApp și de Facebook, căci le ai live, strânse la poartă. Ajutorul e oferit dezinteresat, bunăvoința e naturală, comunicarea, rapidă, chiar și fără tehnologiile moderne.

În loc să vorbești cu Alexa – căci da, o poți ruga să îți spună glume sau să te consoleze când ai o zi proastă –, îl strigi pe vecinul de peste gard. În loc să cauți pe Google, întrebi oamenii care trec pe drum. Sufocați de mailuri, calluri și ședințe, înțeleg de ce corporatiștii își caută liniștea la sat, chiar și câteva zile pe săptămână. Iar criza COVID nu a făcut decât să accelereze acest trend. Doar în 2020, în primul an de pandemie, migrația internă din mediul urban în cel rural era dublă față de anii anteriori – peste 116.000 de persoane versus aproape 78.000 din rural în urban, potrivit ZF. Prin urmare, în timp ce satele se golesc de săteni, bucureștenii – și nu numai – vin să umple golurile și să reîntregească comunitățile. Iar networkingul rural e cât se poate de interesant!   ■

Andra Stroe est jurnalist BUSINESS Magazin