Ne-a trecut glonțul pe la ureche, am scăpat de plutonul de execuție al piețelor și agențiilor de rating, am devenit alpha al regiunii, dar, în afară de datorie publică cu dobânzi mari, nu prea avem ce vinde investitorilor

Acum un an, la Viena, la cea mai importantă conferință pentru investitorii străini care au expunere pe Europa Centrală și de Est, în principal la nivelul datoriei guvernamentale, România ajunsese capul de afiș.

Nimeni nu știa ce se întâmplase la București, cine e și de unde a apărut Călin Georgescu, de ce s-au anulat alegerile prezidențiale, nimeni nu înțelegea cum România, care era o țară proeuropeană, a ajuns dintr-odată să voteze cu curentul suveranist, cine este George Simion – liderul suveraniștilor, cine ar putea să fie noul președinte, șansele mergând mai degrabă împotriva unui candidat proeuropean. Guvernul Ciolacu, de fapt premierul Ciolacu nu mai era credibil, iar președintele Klaus Iohannis era pe nicăieri.

România nu avea bani să treacă strada/anul 2025 în condițiile în care guvernul avea nevoie să împrumute peste 230 de miliarde de lei, adică aproape 50 de miliarde de euro. Dobânzile la titlurile de stat crescuseră imediat pe piețele financiare – cea de la București, în lei, și cele în euro de pe piața internațională -, investitorii străini nu prea se mai înghesuiau să împrumute România pentru că nu știau ce se întâmplă la București în urma rezultatului alegerilor, Ministerul Finanțelor încerca să rezolve cu băncile locale, și cele românești și cele străine, necesarul de finanțare de la săptămână la săptămână, deficitul bugetar era sărit în aer, fără niciun plan credibil de reducere, iar analiștii considerau că era doar o chestiune de timp până când agențiile de rating vor retrograda România la categoria “junk”, adică de neinvestit, cel puțin la nivelul datoriei publice. Oricum Guvernul era deja în categoria “junk” la nivelul dobânzilor mari pe care era nevoit să le plătească ca să se împrumute.

La fel, era doar o chestiune de timp până când cursul valutar urma să fie lăsat să crească de către BNR, pentru că presiunea era prea mare.

Ștefan Nanu, șeful Trezoreriei statului și principalul interlocutor cu băncile internaționale, cu investitorii străini, cu piețele financiare, era întrebat ce face România, încotro se duce, dar și el avea mai multe întrebări decât răspunsuri.

România trebuia să iasă pe piețele internaționale ca să se împrumute imediat după conferința de la Viena, dar pentru că nu știa ce să răspundă investitorilor despre viitor – cât de stabil este guvernul, când se vor relua alegerile prezidențiale, cât va fi deficitul bugetar, cine va avea curajul să impună și să implementeze un plan de restructurare bugetară -, amâna această operațiune, încercând să se finanțeze doar de pe piața internă – bănci locale, fonduri de pensii, populație, companii de stat.

Ca să nu mai vorbim de faptul că fondurile europene erau în pericol să fie suspendate din cauza derapajului bugetar și a neîndeplinirii condițiilor din programe, ceea ce ar fi fost o catastrofă pentru România având în vedere că fondurile europene reprezintă o sursă importantă pentru finanțarea investițiilor și chiar a deficitului bugetar.

După un an, în ianuarie 2026, la Viena, la același forum – FT Live The Central & Eastern European Forum. Where CEE markets thrive – , în fața acelorași investitori, în fața acelorași piețe financiare, România este privită total diferit.

Unul dintre directorii de la JP Morgan consideră chiar că România este un fel de alpha în regiune, adică locul unde poți să obții în continuare randamente mai mari decât în altă parte, de data asta la un risc mult mai scăzut. De fapt este un îndemn pentru toți investitorii care urmăresc regiunea să se uite, să investească, să pună banii pe România. 

Ministerul Finanțelor are un necesar de finanțare în acest an de 265-275 de miliarde de lei, adică 53-55 de miliarde de euro, o sumă destul de mare, România ajungând unul dintre cei mai mari emitenți de datorie în regiune.

Aici trebuie să facem o precizare că discuția este legată de investiții în datoria României, în obligațiunile în lei, euro sau dolari pe care le vinde România, în obligațiunile corporative ale companiilor și băncilor din România care ies să se împrumute pe piețele internaționale. De exemplu Romgaz, Petrom, Banca Transilvania. Aici nu vorbim de investiții directe în economie, în producție, ci doar de investiții în datorie. Sau, în cel mai bun caz, în acțiuni, în acțiunile companiilor românești listate la Bursă.

Spre surprinderea analiștilor și investitorilor, România a traversat cu bine episodul alegerilor prezidențiale, are un președinte și un guvern proeuropeni, așa cum este văzută scena politică de către analiștii care urmăresc România.

Mulți se întreabă cum a reușit România să rămână stabilă din punct de vedere economic și chiar să aibă o creștere economică de peste 1%, în condițiile în care au crescut taxele și impozitele, s-a liberalizat piața energiei, ceea ce a dus la o explozie a prețului energiei (plus 60%), inflația s-a dublat, salariile și pensiile au înghețat, totul sub presiunea ajustării bugetare.

Să reduci deficitul bugetar cu 2-3% din PIB, să nu cadă economia, să nu ai criză politică și socială este o mare realizare, cel puțin așa consideră investitorii străini.

Ca să nu mai vorbim că BNR a reușit să-și refacă rezervele valutare cheltuite în decembrie 2024 și în mai 2025 (peste 8 miliarde de euro) pentru a stabiliza creșterea cursului valutar leu/euro, aflat sub presiune ca urmare a alegerilor prezidențiale.

România intră în anul 2026 având o poziție financiară mai bună și o percepție în ochii investitorilor total diferită față de acum un an: inflația este în scădere, deficitul bugetar este în scădere, guvernul pare stabil, urmează intrări mai mari de fonduri europene, ceea ce înseamnă că investițiile în infrastructură vor continua, iar creșterea economică este așteptată să fie mai bună decât în 2025.

Ca să nu mai vorbim de faptul că amenințarea agențiilor cu retrogradarea ratingului României la categoria “junk” a fost depășită.

Dar problema României este că în afară de datorie guvernamentală mare – și care va fi din ce în ce mai mare pentru că nu poate fi redusă peste noapte (Programul cnvenit cu Comisia Europeană de reducere a deficitului bugetar indică faptul că în 2030 datoria publică va ajunge la 70% din PIB) -, plus gazele din Marea Neagră (dar la export), nu mai are altceva important de oferit.

Guvernul nu are un plan concret de listări a altor companii de stat la Bursă, nu are niciun plan legat de acțiunile pe care le deține la marile companii de stat listate la Bursă – Hidroelectrica, Romgaz, Nuclearelectrica, Transgaz -, nu are un program de relansare a investițiilor, nu are un plan de creștere economică mai susținută, nu are nimic nou să ofere investitorilor la cumpărare.

Piețele și investitorii sunt plini de bani, toată lumea caută povești noi, idei și proiecte de investiții unde să bage banii, toată lumea caută creștere.

După cum spunea Ștefan Dopfer, directorul financiar al Erste: Sperăm ca România să revină în fruntea țărilor cu cea mai mare creștere economică din regiune, așa cum era acum câțiva ani.

Dar pentru asta România, guvernul Bolojan, că el este la putere, președintele Nicușor Dan, companiile de stat și companiile private românești trebuie să pună ceva pe masă, să vândă ceva.

Iar aici nu stăm chiar atât de bine, ci chiar prost. Cel puțin la nivelul statului. Nimeni nu mai așteaptă și nu mai cumpără un plan de țară fără ceva concret, unde să pună banii mâine.

P.S. Nu știu unde vor duce noile tensiuni dintre Trump și Uniunea Europeană, Franța, Germania, Bruxelles, nu știu dacă, ca și represalii, Uniunea Europeană se va retrage din acordul comercial cu SUA, nu știu dacă țările din UE care cumpără titluri de stat americane, adică datorie americană, au intenția de a se retrage de pe piața americană, dar dacă începe un război comercial și financiar între cele două blocuri iar americanii își vor retrage banii de pe piețele europene, nu va fi bine.