Motivarea CCR după decizia CJUE: SIIJ este opțiunea Parlamentului, Constituția este supremă

În motivare, judecătorii CCR susțin că „mențin jurisprudența anterioară și constată că singurul act care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituționalitate realizat prin raportare la art.148 din Constituție – Decizia 2006/928 -, prin dispozițiile și obiectivele pe care le impune, nu are relevanță constituțională, întrucât nu complinește o lacună a Legii fundamentale și nici nu dezvoltă normele acesteia prin stabilirea unui standard mai ridicat de protecție”.

În ceea ce privește SIIJ, CCR a stabilit că din conținutul normativ al legii rezultă aspectele ce vizează „buna administrare a justiției”: pe de o parte, crearea unei structuri specializate de investigare care să asigure o practică unitară cu privire la efectuarea actelor de urmărire penală pentru infracțiunile săvârșite de magistrați și, pe de altă parte, reglementarea unei forme adecvate de protecție a magistraților împotriva presiunilor exercitate asupra lor prin sesizări/denunțuri arbitrare.

„Curtea menționează că opțiunea legiuitorului de a reglementa în cuprinsul actului normativ prin care se înființează noua structură de parchet acele norme de drept care prezintă caracter de specificitate nu afectează constituționalitatea acestei din urmă legi, de vreme ce principiul invocat nu are o consacrare constituțională, iar toate celelalte elemente care vizează statutul procurorului rămân pe deplin aplicabile procurorilor S.I.I.J.”

„În acest sens, Curtea observă că norma procesual penală prevede că procurorul este obligat ca, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, să dispună începerea urmăririi penale, astfel că norma nu poate fi interpretată în sensul că lasă la aprecierea procurorului deschiderea procedurii de investigare, iar aceasta are o aplicabilitate generală indiferent de calitatea celui împotriva căruia este formulată o sesizare penală și indiferent de organul de urmărire penală care realizează investigația.

Curtea reține că investigarea unor categorii diferite de persoane în cadrul aceluiași dosar al S.I.I.J. nu poate confirma prin ea însăși realizarea riscului de presiune politică. Codul de procedură penală român prevede, de exemplu, urmărirea penală și judecarea unor persoane fără vreo calitate specială de către parchete, respectiv de către instanțe superioare în grad celor cărora le-ar reveni competența după materie, atunci când în aceeași cauză sunt implicate persoane a căror calitate specială atrage o anumită competență. Normele de prorogare a competenței unui organ judiciar, care extind, în mod excepțional, competența unor organe judiciare, au la bază rațiuni de bună administrare a justiției și au în vedere faptul că efectuarea urmăririi penale de către același parchet față de toți participanții este de natură să asigure continuitate, eficiență și celeritate activității de urmărire penală, evitându-se, astfel, soluțiile contradictorii care ar putea apărea în ipoteza în care competența de urmărire ar fi împărțită între diferite structuri de parchet, fiind o premisă a realizării actului de justiție într-un termen rezonabil și în mod echitabil.

Cu privire la efectele pe care înființarea acestei secții le are asupra competenței altor structuri de parchet, în sensul diminuării acesteia în ceea ce privește cercetarea infracțiunilor comise de către judecători, procurori, respectiv de către membrii C.S.M., precum și a celor comise de alte persoane alături de magistrați, Curtea apreciază că opțiunea legiuitorului corespunde competenței sale constituționale de legiferare în domeniul organizării sistemului judiciar și nu constituie o problemă de constituționalitate faptul că o structură de parchet preexistentă pierde o parte dintre competențele sale legale, atâta vreme cât respectiva structură de parchet nu are o consacrare constituțională (…)

Având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr.547 din 7 iulie 2020, inclusiv prin raportare la prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) privind statul de drept, dispozițiile legale care stabileau competența procurorilor S.I.I.J. de a exercita și retrage căile de atac în cauzele de competența secției, inclusiv în cauzele aflate pe rolul instanțelor sau soluționate definitiv anterior operaționalizării acesteia, și-au încetat aplicabilitatea, astfel că la data pronunțării Hotărârii din 18 mai 2021 de către C.J.U.E. acestea nu mai erau susceptibile de a produce efectele juridice reținute în actul C.J.U.E., iar argumentul instanței europene apare ca fiind fără suport factual și juridic. (…)

Pe de altă parte, Curtea nu poate ignora faptul că perioada scursă de la data operaționalizării S.I.I.J. (octombrie-noiembrie 2018) până la data sesizării C.J.U.E. cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare (29 martie 2019) reprezintă un termen mai mic de 6 luni. În acest context, apar discutabile „indicațiile furnizate” C.J.U.E. de către instanța de trimitere din care reiese că normele care reglementează organizarea și funcționarea acestei secții nu au fost concepute astfel încât să respecte examinarea cauzei judecătorilor și a procurorilor vizați într-un termen rezonabil, „indicații” care au stat la baza soluției pronunțate de instanța europeană”.

Pentru toate argumentele expuse, Curtea Constituțională constată că reglementarea care prevede înființarea S.I.I.J. reprezintă o opțiune a legiuitorului național, în acord cu prevederile constituționale cuprinse în art.1 alin.(3) referitoare la statul de drept și în art.21 alin.(1) și (3) referitoare la accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și, implicit, în acord cu prevederile art.2 și ale art.19 alin.(1) din TUE.

Cu privire la interpretarea principiului „supremației dreptului Uniunii” în sensul că acesta se opune unei reglementări de rang constituțional a unui stat membru, astfel cum este interpretată de instanța constituțională a acestuia, potrivit căreia o instanță inferioară nu este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională pe care o consideră contrară dreptului Uniunii, Curtea Constituțională reafirmă că stabilirea modului de organizare, funcționare și delimitare a competențelor între diferitele structuri ale organelor de urmărire penală țin de competența exclusivă a statului membru.

În acest context, Curtea constată că raportul dintre dreptul național și dreptul internațional este stabilit în Constituția României în cuprinsul art.11 și art.20. Din interpretarea coroborată a celor două norme constituționale se desprind următoarele principii: angajamentul asumat de statul român de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte;prin ratificarea actelor sau tratatelor internaționale de către Parlamentul României, acestea devin norme naționale, de drept intern; supremația Constituției României în raport cu dreptul internațional:

O reglementare specială în Constituția României o are raportul dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene, care este stabilit în cuprinsul art.148 alin.(2) și (4), potrivit căruia: „(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.[…] (4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).” Astfel, clauza de aderare la Uniunea Europeană cuprinde în subsidiar o clauză de conformitate cu dreptul U.E., potrivit căreia toate organele naționale ale statului sunt obligate în principiu să implementeze și aplice dreptul U.E. Acest lucru este valabil și pentru Curtea Constituțională, care asigură, în virtutea art.148 din Constituție, prioritatea de aplicare a dreptului european. Însă această prioritate de aplicare nu trebuie percepută în sensul înlăturării sau desconsiderării identității constituționale naționale, consacrate de art.11 alin.(3) coroborat cu art.152 din Legea fundamentală, ca garanție a unui nucleu identitar de fond al Constituției României și care nu trebuie relativizată în procesul integrării europene.

Curtea reține că o instanță judecătorească are abilitarea să analizeze conformitatea unei dispoziții „din legile interne”, deci aparținând dreptului intern, cu dispozițiile de drept european prin prisma art.148 din Constituție și, în cazul în care constată contrarietatea, are competența să aplice cu prioritate dispozițiile de drept al Uniunii în litigiile ce antamează drepturile subiective ale cetățenilor. În toate cazurile, Curtea constată că, prin noțiunile de „legi interne” și „drept intern”, Constituția are în vedere exclusiv legislația infraconstituțională, Legea fundamentală prezervându-și poziția ierarhic superioară în virtutea art.11 alin.(3) din Legea fundamentală

Curtea constată că C.J.U.E., declarând caracterul obligatoriu al Deciziei 2006/928, a limitat efectele acesteia dintr-o dublă perspectivă: pe de o parte, a stabilit că obligațiile ce rezultă din decizie cad în sarcina autorităților române competente să colaboreze instituțional cu Comisia 17 Europeană (paragraful 177 din hotărâre), deci în sarcina instituțiilor politice, Parlamentul și Guvernul României, și, pe de altă parte, că obligațiile se exercită în temeiul principiului colaborării loiale, prevăzut de art.4 din TUE. Din ambele perspective, obligațiile nu pot incumba instanțelor de judecată, organe ale statului care nu sunt abilitate să colaboreze cu o instituție politică a Uniunii Europene.

Prin urmare, Curtea constată că aplicarea pct.7 din dispozitivul hotărârii, potrivit căruia o instanță de judecată „este autorizată să lase neaplicată din oficiu o dispoziție națională care intră în domeniul de aplicare al Deciziei 2006/928 și pe care o consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, ca fiind contrară acestei decizii sau articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE” nu are temei în Constituția României, întrucât, așa cum s-a menționat în prealabil, art.148 din Constituție consacră prioritatea de aplicare a dreptului european față de dispozițiile contrare din legile interne. Or, rapoartele M.C.V., întocmite în baza Deciziei 2006/928, prin conținutul și efectele lor, astfel cum acestea au fost stabilite prin Hotărârea C.J.U.E. din 18 mai 2021, nu constituie norme de drept european, pe care instanța de judecată să le aplice cu prioritate, înlăturând norma națională. Prin urmare, judecătorul național nu poate fi pus în situația de a decide aplicarea prioritară a unor recomandări în detrimentul legislației naționale, întrucât rapoartele M.C.V. nu normează, deci nu sunt susceptibile de a intra într-un conflict cu legislația internă”, se arată în motivarea CCR.

Decizia CCR este obligatorie și definitivă pentru toate autoritățile și instituțile statului român.

Deczia CCR a fost luată cu majoritate de voturi pe 8 iunie 2021 iar motivarea conține două opinii separate semnate de judecătorii CCR, Livia Stanciu și Simina Tănăsescu.

O parte din asociațiile de magistrați au salutat zilele trecute decizia CCR, procurorul general al României, Gabriela Scutea le-a transmis procurorilor din subordine, după decizia CCR, că dreptul UE are prioritate față de ordinea juridică națională, iar Stelian Ion, ministrul Justiției, dar și procurorul militar, Bogdan Pîrlog, au declarat că decizia CCR intră în contradicție cu CJUE, că actuala Comisie Europeană, în urma motivării, este posibil să ia atitudine respectiv, să declanșeze infringement la adresa României pe Justiție.