Moștenirea guvernului Cîțu: Cum poate să eșueze o coaliție susținută de cei care plătesc taxe și nu de cei care așteaptă măriri de pensii

Acum noi știm din învățătura părintească: mortul de la groapă nu se mai întoarce. Dar, înainte ca bănuțul să fie pus în palma mortului, înainte ca găina să fie trecută peste groapă, mai este o speranță: poate nu-i atât de grav, poate mai are zile.

Acum e la groapă, dar și zilele tuturor celorlalți trebuie să continue.

În Piața Obor, cea mai mare piață din România, prețul kilogramului de fasole verde/păstăi este, în plin sezon de “fasole verde”, de 15 lei (3 euro). Anul trecut, în aceeași perioadă, era de 4-5 lei kilogramul (sub un euro).

Nu-i mai este de folos nimănui să constate, a posteriori, că premierul Florin Cîțu nu avea ce să caute în fruntea unui guvern și nici că vicepremierului Dan Barna îi stă mai bine pe trotinetă decât pe un scaun de-a dreapta șefului guvernului.

Acum, cu mortul pe catafalc, rudele-i sărace încep să cotrobăiască prin ascunzișuri, după testament: ce ne-o fi lăsat?

Cei care urmăresc situația politică/economică au crezut că, după alegerile din 2020, suntem într-un moment bun. Ar fi urmat să fie patru ani fără alegeri, timp suficient pentru a examina și a corecta neputințele din trecut. Începutul de an a fost exuberant: zeci de miliarde de euro virtuali au căzut peste capul României (PNRR, fondurile UE 2021-2027), suflați din trompetele de aur ale coaliției pregătită să guverneze pe puțin opt ani. “A livra” a devenit verbul-emblemă al guvernului Cîțu, mai folosit de premier (“am promis, am livrat”) decât de cei de la Glovo, care chiar asta fac: “livrează”. Acum e greu să spui că se putea altfel. Guvernul “a livrat” pe datorie și pe cârca altora. Datoria publică a crescut de la 35% din PIB, la finalul lui 2019, la 50% din PIB în zilele de azi. Deficitul bugetar a fost, anul trecut, de 102 miliarde de lei. Anul acesta va ajunge, probabil, la 85-90 de miliarde de lei. Această cheltuială uriașă ar fi trebuit să fie însoțită de o restructurare a bugetului de venituri și cheltuieli, pe măsură. Cum să faci ca veniturile statului să crească de la 30% din PIB la 44% din PIB (media UE) fără să majorezi taxele? Cum să faci ca Educația să primească 6% din PIB (3,4% din PIB acum), cum dispune legea educației din 2010? Cheltuiești în momente de criză – acesta este și rostul pe lume al unui stat – dar, ca să cheltuiești, trebuie să și acumulezi. Cum? Care este scopul guvernării? Care sunt mijloacele cu care ajungi la scopul pe care ți l-ai propus?

Să presupunem că bunăstarea celor conduși este, în democrație, scopul celor care conduc. În urmă cu câteva luni, când inflația, în România, era ceva mai mică, premierul se lăuda că politicile domniei-sale au dus inflația în jos, ceea ce era fals. Acum că inflația este la cer, spune că de vină sunt factorii externi, ceea ce este, în mare parte, adevărat. Dar, în fața scumpirilor care-i lasă lați pe consumatori, guvernul nu are o lege a protejării consumatorului vulnerabil. Nu a anticipat nicio clipă haosul provocat de liberalizări (gaze/electricitate), deși aceasta este principala menire a unui guvern – nu să sugrume piața, ci să o stăpânească prin reguli.

Moștenirea de nouă luni a fostului guvern Cîțu (sau Cîțu 1, dacă rezistă), la ce se rezumă ea? Mediul de afaceri a aplaudat, anul trecut: guvernul a sprijinit sectoarele închise în vremea pandemiei și așa a salvat economia, de aceea căderea economică nu a fost catastofală. Nu a fost catastrofală doar pentru că guvernul nu a avut bani ca să închidă complet economia, cum au făcut Germania, Franța sau Italia. Iar ajutorul pentru companii a venit din împrumuturi, pe piedestalul unor deficite deja enorme. De aceea România va avea în 2022 cel mai mare deficit bugetar din UE, de peste 7% din PIB, în condițiile în care, teoretic, ar trebui să aibă un deficit de sub 3% din PIB, în 2024. Ce are țara, în schimb, din această lejeritate cu care guvernul Cîțu a tratat criza sanitară? Doar o treime din adulți sunt vaccinați împotriva COVID-19, față de o medie de 70% în UE. Această diferență va face mult mai dificilă revenirea, pe termen mediu.

Principala preocupare a guvernului, dincolo de criza sanitară, ar fi trebuit să fie: cum reducem deficitul bugetar, ajutați sau nu de banii din PNRR sau din fondurile structurale, crescând, în aceeași vreme, alocările pentru sectoarele vitale – sănătate, educație, infrastructură. Dar fiecare ministru a crezut că, odată ce a primit mandatul, este șef peste feuda lui și că face el ce vrea pe acolo: publică statistici care pun într-o poziție prostească guvernul, fără știrea PM (cazul Voiculescu), nu avizează, în bătaie de joc, proiecte de acte normative (cazul Stelian Ion). Iar prim-ministul a crezut că, dacă stă în capul mesei, poate să dispună să fie biciuiți și cei de-a stânga și cei de-a dreapta lui. Or, aceaste credințe nu sunt compatibile cu o guvernare coerentă.

Partea tristă a poveștii este că această coaliție destrămată a fost susținută de cei care plătesc taxe și impozite, nu de cei care așteaptă ca PSD să le mărească pensiile (e drept, oamenii au muncit o viață și au pensii mici). Erau oameni dispuși să facă un sacrificiu, de vreme ce au stat luni de zile în stradă, în ger, pentru ceva ce nu le aducea nimic personal.

Acesta este răul cel mare pe care “noua clasă politică”, strunită de junii politicii Cioloș, Cîțu, Barna l-au făcut României: cei care au ieșit în stradă fără să ceară nimic pentru ei vor rămâne, pe viitor, acasă – și la protest și la vot. Iar, peste 20 – 25 de ani, vor vota cu un partid care le va promite nu reforma justiției, nu o societate justă și unită, ci majorarea pensiilor.