Modelul nuclear britanic: statul, industria și facultățile stau la aceeași masă pentru a dezvolta un sector de miliarde de euro, cu peste 60.000 de slujbe

“Aproape că nu facem nimic în această clădire fără ca o companie să vină și să plătească“, spune un domn cu ochelari și cămașă cu mânecă scurtă înainte să treacă la următorul slide din prezentarea PowerPoint. Ne aflăm într-un parc industrial de la marginea Sheffield-ului, în nordul Angliei. Este o zi caldă, cu mult soare, o vreme atipică pentru insulele britanice, dar un semn bun pentru Turul Franței, care ia startul undeva în zonă, a doua zi. Afară o turbină eoliană cât un bloc cu șapte etaje se învârte încet. Din sala de conferințe se văd, vizavi, siglele Rolls-Royce și Boeing.

„Avem și cazuri în care companii concurente pe piață lucrează împreună aici pentru a rezolva probleme comune“, continuă domnul cu ochelari. Vorbitorul este Alan McLelland, directorul de operațiuni al Centrului de Cercetare Industrială Avansată în domeniul Nuclear, sau NAMRC. Înființat în 2009, la comanda guvernului britanic, pentru „a combina know-how-ul și experiența companiilor industriale cu competențele universităților“, Centrul are o misiune simplă: să facă astfel încât, oriunde se construiește o centrală nucleară, o parte din lucrări și produse, de la șuruburi și piulițe la reactor, să fie livrate de firme britanice.

Acest „mariaj“ între industrie și mediul academic reprezintă acum nucleul programului atomic britanic, în care guvernul mai joacă un rol de emițător de strategie, coordonator și supraveghetor, după ce acum câțiva ani a privatizat aproape toate centralele nuclear-electrice. Practic tot ce mișcă în sectorul nuclear o face printr-un parteneriat între cel puțin două părți, iar la NAMRC se întâlnesc toți trei actorii.

Centrul este deținut de universitățile din Sheffield și Manchester și a fost creat printr-un grant de 30 milioane de lire sterline acordat de stat, plus alte fonduri de la Uniunea Europeană. O felie substanțială din veniturile centrului vine acum din „cotizații“ plătite de companii, printre ele numărându-se lideri ai pieței mondiale, precum Wetinghouse, Areva sau Electricite de France. În schimb, cei 70 de angajați ai NAMRC sprijină întreg sectorul nuclear pe trei căi.

Unu, prin activitatea de cercetare, orientată către obținerea într-un orizont de timp apropiat a unei aplicații comerciale și care se desfășoară într-un atelier de 6.000 de metri pătrați.

Doi, dacă o companie nu are experiență în domeniul nuclear, Centrul îi va oferi asistență și informații pentru a o ajuta să îndeplinească standardele riguroase din sector și să-și facă intrarea pe piață. „Am lucrat cu Westinghouse și Areva pentru a întocmi o listă completă cu firmele britanice care pot fi furnizori de componente pentru reactoarele nucleare, în ideea de a identifica oportunități globale concrete“, spune McLelland. În ultimul rând, în ideea de a menține în țară know-how-ul din domeniu, NAMRC organizează cursuri și programe de ucenicie, orientate către nevoile industriei. Banii publici continuă să curgă către centrul de cercetare, dar statul îi trasează ținte privind valoarea contractelor câștigate de firme, numărul de companii angajate în proiecte și, mai ales, numărul de locuri de muncă create sau menținute în țară.

Sectorul nuclear civil înseamnă pentru Marea Britanie mai bine de 62.000 de slujbe în centrale și în industria de pe orizontală, adică fabrici și laboratoare, dar și birouri ale consultanților și avocaților. Asociația Industriei Nucleare britanice susține că cifra ar urma să crească cu încă 30.000 de joburi, dacă s-ar transpune în realitate planurile de a înlocui parcul atomic învechit al țării cu centrale noi, cu puterea totală de 16.000 MW. Firmele britanice au capacitatea de a furniza echivalentul în produse și servicii a 60% din valoarea programului de „new build“, potrivit aceleiași surse.

BUSINESS CU URANIU
În Marea Britanie, ciclul combustibilului nuclear începe la Capenhurst, un sat din nord-vestul Angliei cu nici 300 de locuitori. Pe o șosea încadrată de-o parte și de alta de pădure și care coboară din Chester, oraș înființat în secolul I de romani, minereul de uraniu este adus la o fabrică de îmbogățire pentru a fi convertit într-o formă cu potențial energetic mai mare decât uraniul natural.

„Filosofia noastră este să fim mereu cu stoc zero, nu să instalăm capacitate nouă de producție înainte să existe piață“, spune Tony McCormick, director de marketing la Urenco, grupul căruia îi aparține uzina. Urenco a fost înființată în anii ‘70, printr-un tratat între Marea Britanie, Germania și Olanda, iar acum furnizează combustibil îmbogățit pentru majoritatea centralelor nucleare europene.

Într-un discurs presărat cu termeni precum „cotă de piață“, „supraofertă“ și „clienți“, Tony McCormick vorbește despre o companie care în altă țară ar fi declarată de interes strategic și a cărei activitate ar fi secretă ca și cum ar fi un business ca oricare altul. Urenco însă publică rapoarte financiare după modelul firmelor de pe bursă, din care aflăm că în 2013 a făcut afaceri de 1,5 miliarde de euro și un profit net de 337 milioane de euro. Capitalul se împarte în trei: guvernul britanic are 33% din acțiuni, guvernul olandez deține același procent, iar grupurile germane RWE și E.ON împart în mod egal ultima treime.

După propriile estimări, Urenco alimentează 31% din piața internațională a uraniului îmbogățit, în timp ce compania rusă Rosatom are o cotă de 27% și francezii de la Areva au 15%. Pe lângă fabrica de lângă Chester, grupul mai deține unități în Olanda, Germania și Statele Unite.