Modelul canadian

Si lumea a inceput sa vorbeasca, de o bucata de vreme, de bani adevarati, nu-i asa? Trilioanele au intrat in cotidian, miliardele nu mai au valoare daca nu sunt cu sutele, iar bietele milioane, de orice ar fi ele – dolari sau euro, nu mai trezesc niciun fel de interes. In toata nebunia asta, cu scaderi de ratinguri, cu injectii de capital, cu modificari de dobanzi cheie, cu ajutoare de la FMI, natii in default si un sistem financiar mondial in degringolada, mi s-a parut ciudat ca niste nume pareau a fi uitate, sau, ma rog, mult prea putin pomenite.
De exemplu, Canada. Mai sunt si alte state, dar daca le-as pomeni, ar incepe imediat doctii in teoriile conspiratiilor sa ma lamureasca, lucru pe care as vrea sa-l evit.
 
Canada, asadar: una din cele mai puternice sapte economii ale lumii, care nu a fost prezenta deloc sau aproape deloc in stirile alarmiste legate de criza, cu toate ca are legaturi cat de poate de stranse cu Statele Unite si Europa, depinde de evolutia preturilor petrolului sau a produselor agricole, nu este “primitiva” din punct de vedere financiar, iar multe companii importante isi au sediul sau filiale in Toronto, Ottawa sau Montreal. Nu vi se pare la fel de ciudat pe cat mi s-a parut mie?
 
N-am avut o explicatie pentru fenomen si nici dupa o cat de cat rabdatoare cautare pe siturile de stiri nu m-am lamuri prea tare care este raspunsul. La un moment dat cineva vorbea pe un blog de sistemul bancar canadian, preocupat si de investitii si de comercial, echilibrat, cu filiale armonios raspandite la nivel national (cum, atat de putin?). Prim-ministrul Stephen Harper vorbea de fundamentele sanatoare ale economiei si de cat de puternice sunt si vor fi acestea, dar cum altfel poate vorbi un premier?! Am trecut rapid peste ingrijorarile legate de sectorul imobiliar canadian, ingrijorari lansate de doi economisti de la Merrill Lynch (Merrill who?) , dar si peste lamentatiile unui fost premier, care, in opozitie fiind, plangea in presa de modul in care o sa ramana tara sa in afara elitei economice mondiale (politicienii sunt, unu, oameni si ei, doi, cam la fel oriunde in lume ar actiona); acelasi fost premier nu uita insa sa isi atribuie meritele sanatoasei dezvoltari a sistemului bancar, caruia nu i-a permis o deregularizare accentuata, asemanatoare cu aceea din SUA.
 
Sigur ca am gasit si informatii privind un fel de plan de sprijinire a pietei financiare, in valoare de vreo 20 de miliarde de dolari canadieni, dar ii suspectez sincer pe canadieni ca au luat masura respectiva asa, ca sa tina trendul mondial si sa nu puna restul lumii in incurcatura; altfel, ce naiba de suma e aia, 20 de miliarde de dolari canadieni?!? Nici pe-o masea de Lehman, cum ar veni.
 
In cele din urma, Stephen Schwarzman, presedintele The Blackstone Group, ma face sa ma minunez din nou: “Este cat se poate de neobisnuit pentru mine sa fiu intr-o tara care nu este in criza”, spunea el saptamana trecuta. Daca nu va prindeti, mai cititi o data, rar.
 
Cu riscul de a ma repeta, nu-i ciudat? Poate ca ar trebui consfintit un nou model, modelul canadian, daca strategiile americane sau europene au dat gres. Oricum, economistii de campanii electorale, creatorii de strategii economice si poate chiar administratorii de sisteme financiare ar trebui sa ia in calcul si o traversare de ocean, cu conditia sa ajunga pe malul corect.
 
Pe malurile gresite ale oceanului (este numai o exprimare ceva mai plastica) abunda in schimb declaratiile; Oliver Blanchard, economistul-sef al FMI, este intrebat despre posibilitatea repetarii Marii Depresiuni. “Nici vorba”, replica omul, “am invatat cate ceva in 80 de ani”.
 
Si, pe buna dreptate, cei de la New York Times se intreaba daca am/au invatat destul pentru e evita situatii ca aceea de la finele anilor ‘30. Iar raspunsul este simplu, nu.
 
Nu au invatat cei ce tintuiesc cu degetul sau cu ratingul estul Europei, suspectul de serviciu nu numai la orice criza financiara, ci la orice miscare a pietelor. Sigur ca ingrijorarile pot fi si sunt, de cele mai multe ori justificate, dar nici exagerarile nu folosesc nimanui. Nu fac parte din grupul, in crestere, al criticilor Standard and Poor’s, ci mai degraba din cel ar realistilor care zambesc sceptic in fata deciziilor ce par luate in pripa dar care cauta sa inteleaga; cei de la agentia de rating n-or fi luat ei cea mai prietenoasa decizie, dar pana la urma ingrijorarile celor de la Standard and Poor’s – deficitele Romaniei, vulnerabilitatile sale, sistemele greoaie – sunt justificate.
 
Si nu au invatat nimic cei ce se indigneaza, nici vaitatorii de serviciu, nici cei ce se ascund de cuvinte si nici cei ce sunt in fata numai la bine. Multa lume blameaza in aceste zile America si pe americani, lacomia si lipsa de discernamant care au pus lumea pe jar. Presedintele francez a oferit, in schimb, o alta perspectiva asupra Americii; nu sunt un fan al lui Nicolas Sarkozy, dar ii dau dreptate cand spune ca visul american a fost o speranta pentru intreaga lume.
 
Via Canada, poate ca lumea ar trebui sa accepte ca din cand in cand visele trebuie platite.