Misterul bine ascuns al prețurilor la energie

O scurtă istorie. Trecerea de la monopolul natural la piață

Pentru cea mai mare parte a secolului 20 electricitatea a fost furnizată de monopoluri integrate vertical și controlate de stat. Se acordau drepturi exclusive unor întreprinderi și statul controla prețurile și profiturile. Nu doar electricitatea, ci și alte industrii, cunoscute ca industrii de rețea – poșta, apa, gazul, comunicațiile, căile ferate – funcționau după acest model. Erau utilități publice. Opțiunea pentru monopol avea rațiuni economice puternice. Industriile de rețea au costuri fixe foarte mari. Rețelele sunt scumpe. În acest caz, o firmă mare produce mai ieftin decât mai multe firme concurente pentru că poate distribui costurile fixe mai multor clienți. Beneficiază de creșterea randamentelor de scară. Rezultă un monopol natural care este superior concurenței.

Pentru electricitate mai intervine și o chestiune tehnică specifică domeniului. Electricitatea nu poate fi stocată. Producția trebuie să echilibreze consumul în orice moment. Acest echilibru  necesită o rezolvare tehnică, de aceea există dispecer național / teritorial în electricitate. Piața, oricât de bine ar funcționa, nu poate echilibra perfect producția cu consumul.

Începând cu anii 1980 majoritatea acestor monopoluri au fost dezmembrate, privatizate și liberalizate, sub influența crescândă a doctrinei economice neoliberale – „Consensul de la Washington” – pentru ca forțele pieței să decidă unde este mai bine să se investească.

În UE, articolul relevant din tratat referitor la utilități publice (art. 106 TFUE, fost art. 86 TCE),  din cadrul secțiunii privind politica de concurență, menționează posibilitatea ca statele membre să acorde drepturi speciale sau exclusive unor întreprinderi pentru ceea ce Curtea de Justiție a UE a denumit „obiective naționale legitime”.

La sfârșitul anilor 1980, liberalizarea utilităților publice – monopolurile naturale – a devenit o preocupare majoră a Comisiei Europene. Lobby-ul companiilor private la Bruxelles pentru liberalizare a fost intens. Un rol major l-a jucat Grupul de consiliere pentru competitivitate (Competitiveness Advisory Group – CAG) de pe lângă Comisia Europeană. Între CAG și European Rond Table (ERT), care adună marile corporații europene, există conexiuni puternice. Al doilea raport al CAG, publicat în 1995, chema pentru „dereglementări și privatizarea sectorului public, în special în domeniile energiei, transportului și telecomunicațiilor”.

Astfel, interpretarea art. 106 TFUE s-a schimbat radical la sfârșitul anilor 1980. S-a modificat modul de justificare a acordărilor drepturilor speciale sau exclusive, în sensul unei proceduri mult mai stricte. În fapt, justificarea a devenit practic foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Derogarea de la concurență a utilităților publice era treptat eliminată. Au urmat decenii de liberalizare, fiind adoptate în UE mai multe pachete de liberalizare a energiei. Deschiderea spre piață s-a făcut treptat, cu accelerare în ultimul deceniu. Marile monopoluri naturale au fost dezmembrate, separându-se partea de producție de partea de  transport și distribuție. Au fost introduse din ce în ce mai mult instrumente de piață.

Miopia UE la alegerea modelului de piață

De ce au crescut totuși în ultimul an, deodată, așa de mult prețurile?

După opțiunea pentru piață pentru energie a venit momentul altei alegeri: ce fel de piață? cum ar trebuie organizate / reglementate piețele de energie? Spargerea monopolurilor și trecerea la concurență este de obicei însoțită de riscul unei reglementări incorecte. Mai ales într-un domeniu sensibil și strategic cum este energia.

Din păcate, UE a dovedit miopie când a luat decizia de organizare a acestor piețe, mai ales în privința modelului pentru piața de electricitate. În plus, trecerea la concurență a electricității și gazului a coincis cu un alt demers major al UE: tranziția verde, de-carbonizarea energiei, în lupta existențială cu consecințele schimbărilor climatice. Aici, opțiunea a fost iarăși pentru instrumente aproape exclusiv de piață. Piețele dau de regulă însă greș când e vorba de efecte pe termen lung. Piețele văd mai degrabă timpul scurt decât cel lung, ignorând de cele mai multe ori externalitățile negative pe termen lung ale deciziilor luate.

Oficialii europeni au oferit mai multe explicații pentru creșterea exponențială a prețurilor la energie: vânt prea puțin, iarnă prea rece, vară prea caldă în Brazilia, apă prea puțină în Norvegia, închiderea unor centrale nucleare în Germania, cerere mare de gaz lichid în Asia, închiderea treptată a unui câmp de gaz în Olanda, refacerea după pandemie, defecțiuni la rețelele de transport, ceva show geopolitic cu Gazprom, etc. Aceste explicații, mai mult sau mai puțin verosimile, au indus în public opinia că ne confruntăm cu un șoc pe partea de ofertă simultan cu un șoc pe partea de cerere. Aceste mișcări ale ofertei și cererii reale pot explica o creștere poate cu 10-15% a prețurilor, dar nu o creștere de 3-5 ori, chiar și mai mult uneori. Influența cea mai mare vine însă de la încurajarea tranzacțiilor pe piețele spot atât la gaz, cât și la electricitate, speculative prin natura lor, în dauna contractelor pe termen lung, și din natura pur financiară  a pieței carbonului care permite ușor operațiuni speculative.

Așadar, declanșatorul principal al acestei spirale a prețurilor este felul cum funcționează cele trei piețe: electricitate, gaz și carbon și, în final, decizia politică implicită de a le permite să crească speculativ prețurile.

În mod concret, o combinație de mai mulți factori provoacă un adevărat cerc vicios al spiralei prețurilor pe cele trei piețe.

Primul, este modul în care se stabilesc prețurile pe piața de electricitate, modelul marginal, conform căruia prețul pe piața spot / angro este dat de costul celui mai scump combustibil utilizat pentru a acoperi consumul de electricitate la un moment dat. Acest lucru produce o mare diferență între prețul angro și prețul mediu ponderat al mix-ului de producție națională de electricitate.

Al doilea, este încurajarea de a realiza preponderent contractele de vânzare/cumpărare pe piața spot, în loc de apelul la contracte pe termen lung la care se pretează aceste mărfuri, electricitatea și gazul.

Al treilea, este existența masivă a tranzacțiilor virtuale, de natură speculativă financiară, care nu au în spate nicio mișcare de mărfuri reale, cu un ordin de mărime mai mare față de tranzacțiile reale de electricitate / gaz.

Al patrulea, este legat de maniera haotică, fără o planificare strategică centralizată, cu instrumente aproape exclusiv de piață, cum e schema europeană de comercializare a emisiilor (piața carbonului), a felului în care se face tranziția energetică / tranziția verde spre surse regenerabile. Intermitența acestor surse – vântul și soarele – pune o serioasă problemă de securitate energetică care nu poate fi rezolvată decât prin existența unor rezerve de energie convențională, de obicei poluantă, care, pe fondul tranziției verzi devine foarte scumpă.

E interesant că maniera cum este fixat prețul pe piața de electricitate, care a declanșat critici severe din partea unor state ale UE, în special Franța și Spania, este apărat cu strășnicie de Comisia Europeană și țările din nord, în frunte cu Germania și Olanda. Argumentul lor este că în felul acesta, fiecare producător va licita foarte aproape de costurile sale de operare, obținându-se cel mai bun mix de producție la prețurile cele mai convenabile. Totodată, spune Comisia Europeană, ar fi încurajate investițiile făcute chiar de producători relativ mici în energie regenerabilă, bazată pe vânt și soare, cărora le rămân mulți bani din diferența dintre prețul marginal și prețul operațional aproape zero al energiei obținute din soare și vânt.

Secretul murdar al energiei curate

Ce consecințe a avut în practică acest model al prețului marginal pe piețele de electricitate?

În perioada între marea criză financiară și criza pandemică, investițiile în energia regenerabilă, bazată pe soare și vânt, stimulate de subvenții publice generoase, au condus la o creștere a ofertei de electricitate. Concomitent, recuperarea economică anemică după criza financiară, combinată cu creșterea eficienței energetice, a condus la reducerea cererii de electricitate. În acest context, prețurile pe piața de electricitate au scăzut. Modelul prețului marginal pe piețele de electricitate a jucat un rol decisiv în modificarea structurii producției efective de electricitate. Reamintesc că acest model presupune aducerea în producție a centralelor cele mai ieftine în ordinea crescătoare a prețului până la atingerea consumului în orice moment. Se apelează așadar mai întâi la vânt și soare și, doar dacă mai este nevoie, la cărbune și hidrocarburi.

Centralele pe cărbune și hidrocarburi, care în trecut funcționau ca centrale de bază, au devenit centrale care funcționează la vârfuri de sarcină și când soarele și / sau vântul dispar. Ele au fost însă proiectate să fie eficiente dacă funcționează ca centrale de bază. Devin nerentabile dacă sunt nevoite să producă doar din când în când, funcționând în regim de rezervă / avarie pentru a asigura continuitatea alimentării, pentru evitarea penelor de curent (blackouts). Într-o piață normală, aceste centrale ar declara falimentul și ar ieși din piață.

De fapt, cu cât se instalează mai multă energie bazată pe vânt și soare, cu atât mai mult alte surse devin neprofitabile. Acest lucru face dificilă gestionarea tranziției către o energie cu zero carbon. Pentru a menține lumina aprinsă în timpul acestei îndelungate tranziții trebuie să coexiste și să fie profitabile atât tehnologiile curate, cât și tehnologiile murdare. Modelul de piață existent nu poate asigura tranziția verde. Cu cât subvenționezi mai mult regenerabilele, cu atât trebuie să subvenționezi mai mult și poluantele.

Prestigioasa revistă britanică The Economist a sesizat acest paradox al tranziției energetice spre energia regenerabilă, într-un calup de articole, publicat în februarie 2017. Titlul este semnificativ: Secretul murdar al energiei curate. Energia bazată pe vânt și soare dezmembrează sistemele de energie electrică (Clean energy’s dirty secret. Wind and solar power are disrupting electricity systems / The Economist/25 February 2017).

În concluzie, acest model al pieței de electricitate este complet neadecvat pentru că nu reușește să concilieze tranziția energetică verde cu nevoia de securitate energetică. Concurența pe piața de electricitate între surse regenerabile ieftine și surse poluante scumpe este o inepție. Orice schimbare în a face sistemul mai sigur, mai rezilient la șocuri și profitabil pentru toate sursele de care ai nevoie pentru asta, ar presupune scumpirea surselor curate și ieftinirea surselor murdare, ceva de neimaginat în discursul mainstream în acest moment de euforie verde.

Mitul capitalismului verde

Ieșirea din această teribilă dilemă se face acum prin tolerarea de către UE (care ține de decizie politică până la urmă, chiar dacă nu este explicită) a creșterii aberante a prețurilor. În felul acesta, devin rentabile toate sursele, curate sau murdare. Pentru decidenții politici ar fi fost imposibil să propună în plină campanie pentru energie verde subvenționarea pe față a surselor poluante.

De altminteri, UE nu vede nimic suspect pe aceste piețe și nu a intervenit cu instrumente europene pentru a calma prețurile. A produs doar o cutie cu instrumente (toolbox), recomandând statelor membre să se descurce individual prin plafonarea prețurilor cu amănuntul, la consumatorii finali. Astfel se abordează doar efectele, lăsând neatinse cauzele, mecanismele care produc prețuri atât de mari pe piețele spot. Subvenționarea consumatorilor finali este de fapt o subvenționare a profiturilor agenților economici care operează pe piețele de energie, atâta timp cât piețele sunt lăsate să amplifice nestingherit aceste prețuri uriașe. Soluția bazată pe piață presupune un cost social imens prin privatizarea de facto a profiturilor și socializarea masivă a costurilor.

Alternativa rațională ar fi întoarcerea la modelul monopolului natural care și-a dovedit eficiența în lunga sa funcționare în cea mai parte a secolului 20. Întreprinderea unică integrată vertical, care ar avea în componență și fabrica curată de electricitate, bazată pe vânt, și fabrica murdară de electricitate bazată pe cărbune/gaz, ar optimiza prețul electricității prin transferuri interne și identificarea mix-ului optim de producție. S-ar obține rezultatul economic și social cel mai bun. Alternativa cea mai eficientă nu mai este astăzi nici măcar pe agenda dezbaterilor. Nu este în ADN-ul capitalismului, așa cum bine constată Katharina Pistor, profesoară de drept comparat la Columbia Law School:

„ADN-ul capitalismului nu este potrivit pentru a face față consecințelor schimbărilor climatice, care, nu în mică măsură sunt chiar rezultatul capitalismului însuși. Întregul sistem capitalist este construit pe premisa privatizării profiturilor și socializării pierderilor, și asta nu într-un mod ilegal, ci chiar cu binecuvântarea legii.” (The Myth of Green Capitalism, Project Syndicate, 21 September 2021).

Abandonarea completă a energiei și tranziției verzi către piața liberă, defectuos reglementată, care stimulează operațiunile speculative fără nicio legătură cu economia reală, produce și va produce în anii care vin costuri sociale insuportabile, punând în grav pericol demersul decarbonizării și amplificând inegalitățile sociale.

Îmbunătățirea reglementării acestor piețe și introducerea unor elemente consistente de planificare centralizată, recomandată chiar de economiști puternic pro-piață, dar raționali, este o soluție mai slabă decât monopolul natural, dar oricum mai bună decât ce avem astăzi.

Andrei Mocearov, inginer energetician, economist, cercetător în domeniul politicilor UE