Mihaela Feodorof, executive coach & business consultant: Suntem ceea ce avem spațiu să devenim

Prima experiență care-mi vine în minte, despre care am mai scris într-un alt context, este a Roxanei. Nu o căutați în grupul de conexiuni de pe LinkedIn sau Facebook, mai importantă este povestea ei. A venit în relația de coaching din disperare de cauză. Cu doar șase luni în urmă făcuse o alegere profesională care valida valoarea la care ajunsese în piața de profil. Era în topul vânzătorilor, toate prilejurile în care se afla îi confirmau că se simțea ca peștele în apă cu ceea ce făcea, iar rezultatele ei erau mereu peste așteptări. Oferta unui jucător mai mare de a se alătura echipei sale a gâdilat orgoliul profesional al Roxanei. După câteva discuții a acceptat să treacă în ambarcațiunea mai lustruită a concurenței. Nu vă grăbiți să o judecați, performerii au nevoie de provocări pentru a se antrena și a-și păstra forma. De data aceasta însă, provocarea a fost să vină dintr-o altă direcție.

Noul angajator și mediul său profesional s-au dovedit atât de diferite de ceea ce avea nevoie Roxana încât, chiar punându‑și toate abilitățile și profesionalismul la bătaie, simțea cum zi după zi energia ei scădea, iar entuziasmul unui nou început se transforma într-o sumedenie de temeri, ezitări și îndoieli. Persoana care-și exprima opiniile asupra demersurilor Roxanei era chiar cea care conducea businessul și care și-o dorise în echipă. Așadar, porți de scăpare nu erau decat să-i citească pe chip, sau printre rânduri, nemulțumirea în raport cu acțiunile ei profesionale. Inițiativele nu erau bune, fie timpul alocat pentru a obține rezultate nu era alocat, mereu era câte ceva nepotrivit. Libertatea de acțiune a Roxanei era doar declarativă, în spatele ei simțea mereu răsuflarea șefului neîncrezător și perfecționist. Cum oare să funcționeze la parametrii maximi comportamentele manifestate natural de un talent?

Continuarea poveștii o găsiți în volumul „O să mori de foame”, sub titlul „Talentul devine balast cand managementul este impropriu”.

Ceea ce am vrut să reamintesc este importanța alegerii mediului și a relațiilor profesionale, astfel ca ele să se acordeze firesc cu așteptările și nevoile noastre. Potențialul de devenire al fiecăruia dintre noi este maximizat, sau blocat, de relațiile pe care le dezvoltăm.   

Un alt exemplu care-mi întărește crezul că aplicabilitatea acestor concepte este universală ține de relația copiilor cu procesul de învățare. Familia, școala, societatea sunt factorii care susțin sau deviază până la situații major conflictuale relația copilului cu sine însuși. Când acesta nu mai vrea (să învețe, să citească, să asculte etc.), avem tendința să ne apărăm și să spunem că am pus la dispoziția lui toate mijloacele ca el să performeze sau măcar să obțină rezultate optime. Le-am oferit, nimeni nu contestă asta, dar, cu siguranță, doar din perpectiva noastră. Până să ajungem să ne punem cu adevărat „în papucii” copilului manifestând și exersând empatia, comportamentul definitoriu în orice relație de suport, mai e drum lung.

Cadrul în care fiecare dintre noi funcționează, rafinându-și acțiunile și ajungând să obțină rezultate pe măsură, este cel mai important. Pe lângă acesta, cine populează acest spațiu în relație cu noi definește calitatea relațiilor pe care le trăim. Sunt ele în folosul devenirii noastre sau, în pofida bunelor credințe, mai rău ne încurcă?

Vin cu un alt exemplu real, doar protejând identitatea subiectului, pe care îl împărtășesc aici. Bogdan este student la medicină. A muncit mult să ajungă aici, știm că nu este cel mai facil examen și demers educațional pe care să-l practici. Vine însă la pachet cu satisfacția că cei din jur vor aprecia alegerea ta și reușitele din anii de muncă care vor urma. Aparent, Bogdan funcționează fără cusur, dar în interiorul lui se duce o luptă. Pe cine și de ce vreau să mulțumesc? Îi este deja limpede că nu-i mai ajunge aprecierea celor din jur. „Woow, medicină, ce provocare, felicitări!“ Pentru cine fac acest efort dacă pe mine nu mă hrănește? se întreabă din ce în ce mai des Bogdan. Oare ce aș alege dacă nimeni și nimic nu m-ar influența? Dacă aș da la o parte toate modelele de reușită pe care părinții, profesorii, prietenii, mi le aduc în prim-plan, ce ar rămâne la sfârșitul exercițiului? Iată cum spațiul de dezvoltare al lui Bogdan este brusc curățat de impurități și devine limpede că alegerea făcută nu a fost a lui. Nici să-i convingi pe ceilalți nu este ușor, dar bine măcar că m-am lămurit cu mine însumi, își spune Bogdan împăcat.

Relațiile cu oamenii cei mai apropiați sunt și cele mai delicate. Să nu-i rănim, dezamăgim, supărăm este miza implicării emoționale. Pentru că ținem la ele și nu vrem să le deteriorăm, amânăm până la cronicizarea diagnosticului să le îngrijim. Dar experiența ne dovedește că toți cei dragi nouă ar fi mai fericiți prin simplul fapt că noi suntem fericiți. Rezultatul este la îndemână: alegerile noastre trebuie să răspundă unei singure condiții: să fie în acord cu nevoile noastre și să ne permită dezvoltarea armonioasă în mediul natural.

Aici se încheie gândul meu despre importanța relației cu cel care contribuie la devenirea ta și a terenului propice în care să sădești semințele încrederii în sine, convingerilor și valorilor fiecăruia dintre noi.