Mentalitatea viermișorului din balegă

Sincer, nu încerc sentimente prea confortabile față de faptul că România nu este socotită o țară „bună“ de refugiați, deși am văzut destui explicători care foloseau acest argument și alți destui inși care jubilau din această cauză; Este aici o mentalitate asemănătoare cu aceea a viermișorului dintr-un banc, care trăia într-o balegă, dar care era mulțumit așa și nu aspira deloc la un măr.

Într-un film oarecare, realizat în 2006 de un cineast italian, un personaj, specialist în probleme islamice, îl invocă pe Ernest Renan, un expert real în problemele Orientului Mijlociu, care a trăit la sfârșit de secol XIX, dar care a spus niște lucruri cât se poate de valabile în plin secol XXI: „Musulmanii sunt primele victime ale Islamului. A-i elibera de propria religie este cel mai bun serviciu pe care Occidentul li-l poate face“. Are această frază o încărcătură mult mai adâncă decât pare, și nu cred că este o negare a principiilor religiei islamice, ci a modului în care unii oameni înțeleg să folosescă și să aplice aceste principii.

Înainte de a comenta, priviți câteva numere: peste cinci ani, în 2020, cele mai mari 15 economii ale lumii, responsabile pentru 70% din PIB mondial și cu ramificații incalculabile în consumul, comerțul și economia planetei, vor începe să înregistreze oarecare deficite pe piața forței de muncă; la prima vedere nu pare prea grav, doar Germania, Rusia, Brazilia și Coreea de Sud, cu minusuri cuprinse între 4 și 7 procente. Unele par a sta chiar bine, Spania, de exemplu, cu un surplus de 16% pe piața forței de muncă, sau SUA, cu 10%. Ceea ce înseamnă competiție, adică e de bine.

În 2030, situația se va schimba dramatic, pentru că nicio țară din cele 15 mari economii nu va mai avea surplus, trei dintre ele vor fi cumva la limită, iar 12 vor avea deficite pe piața muncii, unele incredibile:  minus 23% în Germania, minus 24% în Rusia, minus 33% în Brazilia, minus 11% în Canada și minus 26% în Coreea de Sud. China va culege și ea roadele politicii „un copil pe familie“, iar alte nații – Franța, Italia, Spania, sau Japonia – vor înregistra deficite de 1 până la 5 procente. Scenariul îi aparține lui Rainer Strack, senior partner și managing director la Boston Consulting Group, și este cât se poate de plauzibil, date fiind evoluțiile demografice de până acum.
Un amănunt: totul se va petrece într-o lume în care populația urmează să crească de la 7,3 miliarde de oameni în prezent la 8,4 miliarde în același 2030.

Unii se vor întreba care va fi situația la noi; în acea perioadă va ieși la pensie prima cohortă de decreței, natalitatea este pe o tendință clară de scădere, iar raportul de pensionari la lucrători, acum unu la unu, nu are altă cale decât în jos, cel puțin în baza evoluțiilor de până acum și în condițiile unui dezinteres total și ale lipsei oricărei ținte mai îndepărtat de „Să câștigăm alegerile viitoare!“.
În plus, trebuie să menționez și cifra incredibilă a momentului: au apărut rapoarte oficiale care stabilesc numărul românilor plecați peste hotare la cinci milioane, aproape o dublare a trecutei valori cumva oficiale, de trei milioane de oameni. Un calcul simplu arată că România a fost părăsită de un om la fiecare două minute și jumătate; dacă aș fi politician și m-aș numi Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Theodor Stolojan, Victor Ciorbea sau Crin Antonescu, și am luat doar câtva nume la întâmplare, aș avea, la auzul acestui calcul, un moment de buimăceală, un fel de „da’ eu ce am făcut?“.
Sau poate nu. Sigur nu, în cazul celor mai sus menționați.

Și tot în ceea ce se numește criza refugiaților am auzit tot soiul de voci, dar nu am receptat niciun mesaj din partea, poate, a celei mai interesate părți, a companiilor. Știți, companiile lucrează cu oameni, și fac tot felul de produse pentru care oamenii dau bani, bani cu care companiile fac mai multe produse pe care oamenii dau mai mulți bani. Se cheamă capitalism.

Problema e că opțiunile companiilor se micșorează; inițial au zis că în Asia este raiul și acolo se vor dezvolta. Un amestec de politică și de râvnă umană face în prezent din China o pilulă din ce în ce mai amară, iar alternativele – țările din spațiul cornului Africii și din sud-estul Asiei sau Oceania – dau destule bătăi de cap. În aceste condiții o întoarcere la bătrâna Europă, civilizată, educată, conștiincioasă au fi mult mai logică. Dar ne lovim de problema anului 2030 și de evoluția demografică.

Cum va arăta lumea împinsă de miliardul acela de oameni în plus care va apărea în următorul deceniu, ce nevoi vor avea și cum vor fi ele astâmpărate, ce va însemna atunci sărăcie sau bogăție, cum vor arăta orașele atunci, care vor fi valorile acelor oameni, cum va arăta o Europă îmbătrânită?

Dacă toate cele pomenite până acum le mai asezonăm și cu naționalism stupid, cu logica viermișorului de balegă și cu reacții umorale, plus ceva ambiții rusești sau chinezești sau iraniene, o să iasă o treabă grozavă. Aș fi ironic dacă n-aș fi trist.
Uite ceva teme de analiză pentru orice consiliu de administrație care este în stare să privească puțin peste cifrele de vânzări ale trimestrului precedent și poate gândi în alți termeni decât „Să punem un dispozitiv care să înșele aparatele de măsurat!“.