Medicii avertizau încă din secolul al XIX-lea asupra muncii excesive. Tratamentul lor i-ar surprinde pe mulți astăzi

Cu mult înainte ca termenul „burnout” să intre în vocabularul nostru, victorienii vorbeau deja despre efectele suprasolicitării. Industrializarea accelera ritmul vieții, iar medicii avertizau asupra riscurilor muncii excesive și recomandau tratamente care astăzi ar putea părea neobișnuite: ierni întregi petrecute pe Riviera Franceză, departe de stresul și agitația orașelor.

Burnoutul pare un concept cât se poate de modern – asociat erei comunicării digitale, programelor prelungite de lucru și ritmului alert al vieții contemporane. Totuși, fenomenul nu este deloc nou. În epoca victoriană, exista un concept foarte asemănător, numit „overwork” (suprasolicitare prin muncă), care descria efectele negative ale muncii excesive asupra sănătății fizice și mentale. Potrivit publicației The Conversation, victorienii discutau despre efectele suprasolicitării cu mai bine de un secol înainte ca termenul „burnout” să intre în vocabularul contemporan. Medicul C.H.F. Routh a publicat o lucrare dedicată acestui fenomen, „On Overwork and Premature Mental Decay: Its Treatment”, care a cuprins patru ediții între 1873 și 1888. Deși limbajul diferă de cel folosit astăzi, preocupările sunt surprinzător de similare. În contextul Imperiului Britanic și al Revoluției Industriale, apariția căilor ferate și a telegrafului a accelerat comunicarea globală și a creat senzația unei vieți care se desfășura într-un ritm tot mai rapid.

Victorienii erau adepții a ceea ce filosoful Thomas Carlyle numea „Evanghelia muncii” („Gospel of Work”). Cu toate acestea, erau în același timp conștienți de efectele nocive pe care această dedicare aproape religioasă față de muncă le putea avea asupra sănătății lor.

În Statele Unite, neurologul George Beard introdusese conceptul de neurastenie, o afecțiune asociată suprasolicitării sistemului nervos. În Marea Britanie însă, supramunca era privită diferit: era considerată o dovadă de ambiție și masculinitate, aproape o insignă de onoare.

„Overwork”-ul era asociat în special cu activitatea intelectuală și cu clasele profesionale

La fel ca în cazul conceptului actual de burnout executiv, „overwork”-ul era asociat în special cu activitatea intelectuală și cu clasele profesionale. Astfel, muncitorii din fabrici, deși adesea extenuați, erau rareori incluși în aceste discuții. Medicii reprezentau una dintre categoriile considerate cele mai vulnerabile. Routh amintește cazul doctorului Golding Bird, un medic de succes care l-a avertizat că ar trebui să reducă ritmul de lucru. Bird îi recomanda să își ia anual șase săptămâni de concediu, avertizându-l: „Altfel, vei ajunge, la vârsta mea, un medic prosper, dar un bătrân pe moarte”. Ironia este că Bird încă profesa, însă a murit doar câteva săptămâni mai târziu, la doar 39 de ani.

Călătoriile ca tratament

Pentru cei care sufereau de suprasolicitare sau alte probleme de sănătate, tratamentul recomandat claselor educate era, în primul rând, călătoria către o stațiune balneară sau climatică, de preferat în Europa.

În 1870, editorul scoțian William Chambers a publicat „Wintering at Menton”, o relatare a propriei sale prăbușiri fizice și psihice cauzate de muncă excesivă și a recuperării sale ulterioare. După perioada solicitantă petrecută în funcția de Lord Provost al Edinburghului, Chambers a ajuns în Menton, pe Riviera Franceză. El descrie cu uimire frumusețea peisajului, cerul albastru și clima blândă și îi îndeamnă pe contemporanii săi să își reevalueze stilul de viață. Prea mulți oameni, scria el, ajung în mormânt pentru că „cedează în lupta febrilă și aproape nebunească a vieții”, dedicându-se prea mult și prea intens profesiei.

Bennet a devenit una dintre figurile importante ale unei discipline numite „climatologie medicală”. Pentru cei afectați de suprasolicitare, Bennet recomanda minimum trei ierni petrecute în Menton. În esență, el propunea ceea ce numea „legitimate idleness” – „lene legitimă”.

Orașul Menton a devenit una dintre destinațiile preferate ale britanicilor care căutau să se refacă după perioade de epuizare. Popularitatea sa s-a datorat în mare măsură medicului James Henry Bennet, care a publicat mai multe lucrări despre beneficiile climatului local, printre care „Menton and the Riviera as a Winter Climate” (1861) și „Winter and Spring on the Shores of the Mediterranean” (1865-1875).

Aceasta din urmă era un adevărat ghid al călătoriilor pentru sănătate și analiza principalele stațiuni de pe coasta Mediteranei. Concluzia lui Bennet era clară: Menton oferea cele mai bune condiții pentru recuperare. Succesul acestor cărți s-a datorat și poveștii personale a autorului. După 25 de ani petrecuți într-o profesie solicitantă și după stresul continuu al vieții de medic în Londra, Bennet s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză. Convins că se apropie de sfârșitul vieții, a plecat pe Riviera Franceză. Acolo, sub „cerul binefăcător” al orașului Menton și eliberat de grijile și presiunile vieții de dinainte, a observat cu surprindere că starea sa de sănătate începe să se îmbunătățească. A decis să petreacă fiecare iarnă acolo și chiar și-a deschis un cabinet medical. În timp, Menton s-a transformat dintr-un mic sat într-o stațiune renumită, având inclusiv un cartier englezesc propriu.

Revoluția climatologiei medicale

Bennet a devenit una dintre figurile importante ale unei discipline numite „climatologie medicală”. Adeptii acesteia considerau că numeroase afecțiuni – inclusiv tuberculoza – puteau fi vindecate sau măcar ținute sub control prin mutarea într-un loc cu un climat favorabil.

Mișcarea a apărut și ca reacție la smogul sufocant al marilor orașe industriale. Bolile respiratorii evoluau mai bine în aerul curat și însorit al Rivierei decât în atmosfera poluată a Londrei sau a altor centre urbane. Metoda lui Bennet era considerată aproape revoluționară. În loc să stea închiși în camere întunecate, bolnavii erau încurajați să iasă în natură, să meargă pe dealuri, să petreacă timp în aer liber și la soare, bucurându-se de peisajele din jur. Fără medicamente, fără tratamente complicate – doar natură, lumină și timp. Aceeași abordare era recomandată și persoanelor în vârstă sau fragile. Acestea erau plimbate zilnic în diferite locuri însorite și ferite de vânt, astfel încât să beneficieze de schimbarea decorului și de stimularea psihică pe care o aduce contactul cu natura. Pentru cei afectați de suprasolicitare, Bennet recomanda minimum trei ierni petrecute în stațiune. Era o abordare complet diferită de escapadele scurte de wellness din prezent.

În esență, el propunea ceea ce numea „legitimate idleness” – „lene legitimă”. Profesioniștii extenuați aveau nevoie să ducă o viață liniștită și contemplativă, să încetinească ritmul și să își permită perioade îndelungate de odihnă. Inclusiv Queen Victoria și-a adus fiul, Leopold, la „frumosul și iubitul Menton”, iar numeroși scriitori și artiști, printre care Robert Louis Stevenson, Aubrey Beardsley și Katherine Mansfield, au petrecut perioade de recuperare în stațiune. Victorienii înțeleseseră ceva ce pare relevant și astăzi: în fața unei culturi a vitezei și productivității permanente, uneori cel mai eficient tratament nu este să faci mai mult, ci să îți oferi ție mai mult timp. În locul grabei și al anxietății vieții urbane, recuperarea însemna încetinirea ritmului, contactul cu natura și acceptarea unei perioade de „lene legitimă”.  

Traducere și adaptare: Oana Ioniță