Matematica numerelor mici

“Înultimii ani, ideea de a oferi mici împrumuturi oamenilor săraci a devenit o marotă a lumii dezvoltate, lăudată ca formula îndelung visată de a-i propulsa și pe cei mai defavorizați către un standard de viață mai bun. Doar că dobânzile practicate o aseamănă tot mai mult cu cămătăria, dezgolind-o de aspectul caritabil.” Am simțit nevoia să reiau pasajul lui Neil Macfarquhar, publicat în New York Times în urmă cu doi ani, când publicația americană, preluată la acea vreme de BUSINESS Magazin, analiza discursul lui Muhammad Yunus, economistul pionier în domeniul microcreditării, care i-a împrumutat pe săracii Bangladeshului și a câștigat în 2006 un premiu Nobel pentru asta: “Noi am creat microcreditele ca să luptăm cu rechinii creditelor, nu ca să încurajăm noi rechini ai creditelor”.

Au trecut șase ani de la premiul lui Yunus, iar creditele de valoare redusă, dar cu dobânzi mari au ajuns între timp în România și, dacă privim înspre cifrele raportate oficial, au prins bine, iar criza n-a făcut decât să le stimuleze. Provident, cea mai cunoscută IFN care se ocupă cu așa ceva, a făcut 12 milioane de vizite celor 250.000 de clienți din România în 2011, iar creditele de până la 3.000 de lei acordate în 48 de ore sunt pentru mulți unica soluție de a lua bani cu împrumut. Asta înseamnă un profit de 4,7 milioane de euro pentru companie, din cele 101 milioane împrumutate clienților români de către firma britanică. Dacă ar fi să desenăm portretul-robot al celui care se împrumută, el are 35-65 de ani, e muncitor cu un venit mediu disponibil de 800 de lei, dornic să obțină un credit de 1.550 de lei, pe o durată de un an. Dobânda anuală efectivă pentru un astfel de credit este de aproape 90%, comparativ, de pildă, cu circa 14% la un credit de nevoi personale de aceeași valoare și cu aceeași scadență de la BRD sau 20% la Bancpost.

Întrebat cum ar descrie o țară unde oamenii iau credite de 300 de lire sterline, Russell Johnsen, directorul general al Provident Financial România, venit din Marea Britanie, spune că “valoarea împrumuturilor e într-adevăr mai scăzută decât pe alte meleaguri, dar succesul afacerii ține tocmai de numărul mare de credite de valoare mică” – deci nu ar descrie altfel România față de alte state.Microcreditarea e un tip de afacere care se transmite foarte mult pe bază de recomandare, iar faptul că peste jumătate dintre clienții companiilor nu sunt la primul împrumut arată că oamenii devin apropiați sau chiar dependenți de astfel de servicii. Pentru creditori, e important ca toți clienții să fie evaluați la casele lor.

Cum afacerea se bazează pe contact personal, agentul este cheia pentru succesul businessului; el trece dincolo de orice fel de chestionar sau șablon pentru acordarea împrumutului, odată ce intră în casa debitorului. În ciuda costurilor mai mari, peste 95% dintre clienți aleg ca agentul să îi viziteze săptămânal pentru a le încasa rata. “Mulți vor să evite drumul la bancă, dar motivul principal este că au dezvoltat o relație specială cu agentul”, spune directorul Provident. Relația cu agentul îi costă: pentru un împrumut de 1.000 de lei pentru 46 de săptămâni, costul fără serviciu la domiciliu este 320 de lei, iar cu încasarea de acasă se adaugă încă 425,5 lei, ceea ce înseamnă un cost total de 740 de lei peste banii împrumutați. Ratele se plătesc săptămânal tocmai pentru că riscul restituirii ratelor se gestionează mult mai ușor decât în cazul plăților lunare, monitorizarea situației clientului făcându-se în timp real.

“Nu sunt sigur că microcreditarea salvează lumea de la sărăcie. Sărăcia se leagă de fapt de oamenii fără venituri, iar noi lucrăm doar cu cei care ne pot plăti înapoi. Scopul afacerii e să asigure împrumuturi mici pe termen scurt. Atât!”, conchide Russell Johnsen. El lucrează în Provident de 30 de ani și spune că “nu și-a corupt integritatea în niciun fel”, mai ales că “foarte mulți clienți nu ar avea acces la servicii financiare fără existența noastră, iar afacerea le dă soluția să obțină bani în mod legal, în siguranță și respectați”. În opinia celor de la Provident, clienții lor nu sunt săraci, pentru că “oamenii cu un venit mediu de 800 de lei nu pot fi considerați astfel”.

Am plecat de la conferința de presă întrebându-mă obsesiv de la ce nivel în jos ajungi să fii sărac. Datele oficiale spun că în jur de 18% din populația țării trăia în 2010 sub pragul sărăciei relative, calculat la un venit lunar de 512,5 lei de persoană. În fața hotelului Hilton, taxatoarea Sanda m-a acostat să-i plătesc și cea de-a doua oră de parcare. Am întrebat-o dacă un salariu de 800 de lei pe lună te face sau nu sărac, iar răspunsul m-a ajutat, ce-i drept: “Peste zece, două’șpe milioane te mai ții, dar cu șapte-opt te târăști de pe-o lună pe alta. Dacă nici asta nu e sărăcie, atunci ce mai e?”.