Marea iluzie britanică: Clasa politică refuză adevărul dur despre datoria publică, în timp ce copiii britanicilor vor fi nevoiți să plătească prețul scump al ignoranței

Raportul anual al Oficiului pentru Responsabilitate Bugetară (OBR) din Marea Britanie nu este, în mod normal, o lectură destinată celor care caută alinare sau optimism. Este o analiză sobră și, de cele mai multe ori, îngrijorătoare. Iar ediția din această săptămână nu a făcut excepție. Potrivit lui Robert Shrimsley, jurnalist Financial Times, riscurile la adresa finanțelor publice sunt „înspăimântătoare”, iar capacitatea statului de a reacționa la șocuri viitoare a fost „serios erodată”.

Nu este o revelație că datoria publică și nivelul împrumuturilor anuale sunt ridicate – aceste informații sunt publice de ani buni. Problema reală, spune Shrimsley, este că nicio guvernare, de la David Cameron încoace, nu a părut dispusă să abordeze serios problema.

Însă raportul aduce o lumină nouă asupra unui aspect esențial: efectele așa-numitei „triple garanții” a pensiilor. Inițial estimată la 5,2 miliarde lire pe an până în 2029-2030, această politică va costa, de fapt, aproape 15,5 miliarde.

Cheltuielile totale cu pensiile urmează să crească de la 5% la 7,7% din PIB până în anii 2070, în principal din cauza creșterii speranței de viață. Problema este că numărul de persoane active care susțin fiecare pensionar va scădea semnificativ – de la 3,2 la doar 2,7. Adică mai puțini contribuabili vor fi nevoiți să plătească mai mult.

„Tripla garanție” a fost o idee bine intenționată pentru a combate sărăcia în rândul vârstnicilor. Dar realitatea e că a devenit atât prea costisitoare, cât și politic imposibil de eliminat. Orice tentativă de reformă este imediat taxată dur, inclusiv de partide care știu că actualul sistem nu este sustenabil.

Robert Shrimsley subliniază că acest blocaj este un simptom al unei probleme mai largi: un stat care trăiește dincolo de posibilitățile sale și o clasă politică lipsită de curajul de a le spune alegătorilor adevărul — că aceștia trăiesc pe datorie și că împing nota de plată spre generațiile următoare.

Ambele mari partide britanice – conservatorii și laburiștii – au participat la alegeri cu promisiuni imposibil de respectat: nici creșteri serioase de taxe, nici reduceri majore de cheltuieli. În realitate, niciun partid nu are un plan concret pentru reducerea datoriei. Astăzi, o guvernare „prudentă” înseamnă doar să nu agravezi criza.

Jeremy Hunt, considerat un cancelar responsabil, a încheiat mandatul cu două seturi de reduceri de taxe nesustenabile, doar pentru a oferi conservatorilor un ultim avantaj electoral. Laburiștii, de teama reluării campaniilor cu „bomba fiscală” din trecut, au păstrat aceste reduceri și au încercat să acopere golul prin taxe riscante pentru mediul de afaceri.

În același timp, îngrijorați de reacția piețelor financiare la datoria publică, laburiștii sunt forțați să reducă cheltuieli și să caute surse de venit cât mai discrete.

Guvernul britanic nu reușește, astfel, să finanțeze nici măcar nevoile esențiale — de la apărare la îngrijirea socială. Iar presiunile pentru creșterea cheltuielilor continuă: eliminarea plafonului pentru familiile numeroase, extinderea programelor sociale, sprijin pentru părinți.

Toate aceste măsuri par justificate, dar costurile trebuie, la un moment dat, acoperite.

Concluzia autorului este clară: fără o traiectorie de creștere spectaculoasă — care nu pare realistă — singurele opțiuni reale rămân creșterea taxelor, introducerea de taxe pentru servicii publice, reducerea cheltuielilor sau o combinație a acestora.

Însă niciun partid nu vrea să spună acest adevăr în fața alegătorilor: că nu se poate avea un stat generos fără să fie susținut prin plată. Costurile cu sănătatea și ajutoarele sociale cresc din cauza îmbătrânirii populației, dar sistemul de beneficii nu este în mod exagerat de generos.

Laburiștii preferă să mărească taxele pe ascuns. Stânga militează pentru taxe pe avere – deși cei mai bogați pot oricând să-și mute banii. Iar Reform UK promite tăieri fanteziste de taxe și economii inexistente.

Problema e mai profundă: politica modernă a devenit incompatibilă cu onestitatea.

Rishi Sunak a fost învins de Liz Truss pentru că a avut curajul să crească taxele după pandemie. Iar Kemi Badenoch, deși atrage atenția asupra nesustenabilității cheltuielilor sociale, nu are sprijinul real al propriului partid.

Desigur, Marea Britanie nu e singura în această situație. Franța, de exemplu, are un raport al datoriei chiar mai mare. Dar episodul Truss a demonstrat un lucru: mai bine confruntăm realitatea acum, decât să fim forțați s-o facem de piețele financiare.

Momentul este, fără îndoială, prost: veniturile familiilor stagnează, infrastructura necesită investiții, iar serviciile publice sunt slăbite. Dar tocmai pentru că vremurile sunt grele, este crucial, susține jurnalistul FT, ca Marea Britanie să înceapă o conversație onestă în perioada actuală.